Chiar exercițiul meu de culcare arată dependența mea de nostalgie: în fiecare seară, revizuiesc din plina mea viață diverse episoade, până adorm: câteodată, sap și sap și sap să îmi aduc aminte cum arăta primul nostru mic apartament de pe strada Lăcrămioarelor nr. 2, scara C, apartament 7, unde aveam numărul de telefon 063/218821.

Sau să îmi aduc aminte câte fete am dus la mezaninul lung al blocului unde ne-am mutat în alt apartament pe strada Eminescu, acolo unde am descoperit locul perfect în care mă puteam mozoli în voie cu fata mai mare din a noua, Ramona, care mă lăsa chiar să o ating „acolo”.

Eu folosesc un soi de Google Street View încă de când mă știu, și azi, cu ochii minții, pot să vă duc pe orice stradă din orice punct al orașului mic în care m-am născut, să trecem prin Parcul Mare și să vă arăt pe unde veneam cu mama de mână de la nașa mea Ibi, care îmi dădea budincă de vanilie din „gimania”.

Am avut o viață plină, aș merita, sincer, Doamne, să mă mai lași pe pământ încă pe atâta, fiindcă mi-e poftă de viață și de construit noi motive de nostalgie.

Terapeuții de azi sunt fermi: ni se spune că trecutul e o cameră din care trebuie să ieșim.

Eu cred exact invers, chiar cred că există camere din care nu trebuie să ieșim niciodată de tot.

Nostalgia nu-i slăbiciunea celor care n-au avut curaj să trăiască prezentul. Pentru mine e dovada că, undeva în timp, ceva sau cineva a contat atât de mult încât nu trebuie să moară.

Nostalgia este memoria inimii și îmi place că e așa difuză, știu, știu, prieteni, că memoria creierului începe să piardă intenționat detaliile, am văzut și eu Inception, chiar recent, a mia oară, cu fiul meu.

Acestea fiind stabilite, sǎ vǎ dau o poezie mustind de nostalgie. Poezia am scris-o într-un moment dificil al vieții mele, dar mi se pare tare frumoasǎ.

Unlucky strike (no filter)

de Liviu Alexa

cândva

tigva mea

era

un tablou cu asfalt și mingi proaspete de tenis

azi, tot ce respir

miroase a frigider nespălat

sunt fram, ursul polar ce s-a îmbătat și a mâncat

microfonul de la caraoche

simți cum se aude mirosul de sare dulce?

nu e nicio metaforă olfactivă

face doamna Ioniță ceapă călită

Și, după această poezie, am creat și pânza numărul 4 din seria „Violatorul de vrăbii”, o joacă mentală şi sufletească cu racheta inimii.

Nostalgia e o boala de care nu vreau sa ma vindec. Mai sunt bolnavi ca mine si va spun sincer, am inceput tot mai tare sa ii caut.

Un nostalgic nu poate fi nici bruta, nici om esentialmente rau la suflet, un nostalgic e un om care a trait multe, un nostalgic stie ca Omul este și tot ceea ce nu i se mai poate întâmpla niciodată.

Nostalgie. Nu-i melancolie.

Cuvântul “nostalgie” a fost inventat de un medic, Johannes Hofer, la Basel, în 1688, nenea acesta avea nevoie de un nume pentru ceea ce se întâmpla cu mercenarii elvețieni trimiși să lupte în câmpiile străine: slăbeau, nu mai mâncau, li se oprea inima în piept când auzeau, din întâmplare, un clopot de vacă sau un cântec de munte.

Le-a lipit două cuvinte grecești, întoarcerea și durerea, ca sǎ dea un nume pentru aceastǎ boală. Se spune că unii comandanți au interzis melodiile din Alpi în tabere, sub pedeapsă cu moartea, pentru că oamenii dezertau sau mureau de la ele.

Iată deci începutul: nostalgia n-a fost niciodată un sentiment blând. A fost, de la primul ei cuvânt, ceva care poate ucide un om sănătos aflat la o mie de kilometri de casă, în timp ce casa lui stă neschimbată acolo unde a lăsat-o.

Ați simțit și voi asta, și știți că acea casă, casa voastră din trecut, nu a stat chiar în loc cât timp ați îmbătrânit voi. Casa e la locul ei, dar tavanul e mai jos decât îl știați, holul e mai scurt, iar mirosul de care vǎ era dor s-a dus odată cu cei care îl făceau.

Nostalgia este, dorul după o unitate de măsură pe care am pierdut-o. Nu vrem înapoi bucătăria bunicii, vrem înapoi ochii cu care o vedeam.

De aceea, poate, este atât de greu de deosebit nostalgia de tristețe, de melancolie.

Uite, deraiez cu o poveste, ca să faceți mai bine diferența, și revin. E o poveste mică, dar cu sens. O poveste cu o blondă răvășitoare și un cântec superb ce a unit inimile.

Dați play și apoi vă zic povestea.

„Lili Marlene” s-a născut dintr-o poezie scrisă în 1915, în timpul Primului Război Mondial, de soldatul german Hans Leip, înainte de plecarea pe front. Leip iubea douǎ fete, Lili și Marleen, dar a unit în poem amintirea ambelor într-o singură femeie imaginară care își așteaptă iubitul sub felinarul de lângă cazarmă. Era, în esență, un text despre despărțire, dor și posibilitatea ca soldatul plecat la război să nu se mai întoarcă.

Poezia a fost publicată mult mai târziu, iar compozitorul Norbert Schultze a pus-o pe muzică. În 1939, Lale Andersen a înregistrat cântecul, dar la început n-a impresionat aproape pe nimeni.

Destinul melodiei s-a schimbat în 1941, când Radio Belgrad, postul controlat atunci de armata germană, a început să-l difuzeze seara, în cadrul emisiunilor pentru soldații germani din Africa de Nord.

Acolo s-a produs miracolul. Soldații lui Rommel îl ascultau în deșert, dar semnalul ajungea și la soldații britanici de partea cealaltă a frontului.

Și aceștia au început să-l asculte. Pentru câteva minute, nemții și englezii, care ziua încercau să se omoare unii pe alții, o ascultau noaptea pe Marlene Dietrich cântând despre un soldat care își amintea de iubita rămasă sub un felinar.

Tocmai de aceea „Lili Marlene” a devenit ceva mult mai mare decât un cântec german de război, a trecut liniile frontului și a fost tradus în numeroase limbi.

Marlene Dietrich, germană devenită adversară declarată a regimului nazist și plecată în Statele Unite, l-a cântat pentru trupele aliate, iar cântecul a ajuns să aparțină în același timp ambelor tabere.

Cântecul a rămas una dintre cele mai stranii forme de nostalgie produse de secolul XX: nostalgia devenită, pentru câteva minute în fiecare seară, teritoriu neutru.

Sǎ revenim la nostalgiile noastre

Cum ziceam, nostalgia şi tristetea nu-s surori, deşi amândouă locuiesc în aceeași cameră a corpului, undeva sub piept, și amândouă se declanșează la fel: cu un miros de tei prăfuit după ploaie, un cântec sau o rochie pe care o vedem din senin purtatǎ de altcineva.

Tristețea e temporară, frumoșii mei, nostalgia e definitivă.

Eu am toate “semnele” acestei boli incurabile.

Pǎstrez poze vechi.

Fumez tigari old school.

Cu fratele meu, Dragoş. Aveam eu 5 şi el 3.

Scriu nu cu un stilou, ci cu douǎ.

Am o grǎmadǎ de din astea. De la Adi Hǎdean, celebrul chef, am primit şi colecția veche de PIF-uri.

Dora sunt eu. Mǎ cheama şi Doru-Alin. Mama a scurtat in Doralin, copii la bloc au mai scurtat un pic şi am ajuns sǎ fiu strigat dupǎ un nume de fatǎ, haha.

Trecutul comunist.

Ce cadouri primesc de ziua mea.

Pe Ştefan l-am crescut exact in aceasta idee, luandu-l cu noi peste tot, ca sa isi faca rost cat mai devreme de amintiri.

Toata casa mea e tapetatǎ de poze mari cu noi.

Am toate cǎrțile pe care mi le-am dorit.

Am amintirile mele cǎsǎtorite cu ale Mihaelei.

Poze şi amintiri pe toți pereții.

Nostalgia asta m-a învețat: să privesc prezentul ca pe o viitoare amintire.

Nu cred că nostalgia e o slăbiciune, ci felul în care sufletul ține contabilitatea: avem un fişier Excel ce se poate instala doar acolo unde existǎ Suflet cu adevǎrat şi acolo creǎm rubrici cu ce a contat, chiar dacă la vremea aceea n-am știut, cu ce ne-a făcut oameni, chiar dacǎ pe moment nu am simțit.

Seara asta banală, cu vasele spălate de Miha care râde în bucǎtǎrie poate va fi într-o zi lucrul după care mi se strânge inima.

Ziua de ieri in care i-am facut dragoste şi apoi i-am zis ca as manca un noodles va fi poate intr-o zi lucrul dupa care ei i se va strange inima.

Da, stiu, nu ne putem trăi zilele în permanență cu această conștiință, ne-am dili.

Dar putem sǎ ne uitǎm mai bine la acea clipǎ.

Câteodată, când sunt cu Ștefan și Mihaela, le zic: acum nu facem nicio fotografie. Acum facem pozǎ cu ochii. Și stăm toți trei și privim spre ceva, ceva-ul frumos, și clipim lung, ca și cum ochii noștri ar fi diafragma unui aparat fotografic din carnea globilor oculari și ne spunem: asta e o amintire, ca o fotografie, hai să o băgăm în folderul din creier.

PS: O amintire. Ce scria la teza de românǎ porcu’ de Liviu Alexa în vârstǎ de 16 ani

Textul de mai jos l-am scris la o tezǎ la românǎ prin a unşpea. Mi-a picat ceva ce nu avusesem chef sǎ citesc, aşa cǎ am scris asta. Am luat 4. Am fost de mic cam nebunel.

“Umbra amurgului agricol se lasă. Căci a fost o zi grea pentru ciucălăi. În șoapta deja liniștită a serii, pașii agricultorilor beți se aud venind de la cârciuma aparent banală, dar îndestulător de primitoare, creuzet al vorbelor de peste zi, unde s-a împlinit samizdatul zilelor lor de trudă sudoripară.

Soarele acum nu mai contează. Dar luna? Ea ce va da agriculturii? Solitudinea de colecist a seminței bine sădite.

E searǎ. Într-un colț de țară, cormoranii așteaptă vremuri mai bune.”

Dacă ai ajuns până aici, înseamnă că te-a interesat, înseamnă că ai altfel de suflet. Aici, pe Strict Secret, scriu în fiecare duminică așa ceva, iar în restul săptămânii, public analize, investigații și informații mișto.

Nu fi mocangiu, susține-mă cu 26 de lei pe lună, apăsând butonul de mai jos. Dacă alegi să faci plata pe un an înainte, primești cărțile mele gratuit, cu transport inclus.

Subscribe now

Galop D’Hermes şi Paddock - cele mai greu de gǎsit parfumuri ce evocǎ nostalgia

Le am eu. În sfârșit. Nu cred că sunt mulți în România care să știe de ele, și sunt și mai puțini cei care le și au.

N-aș da în viața mea un euro pe o haină de firmă, dar când am găsit Paddock, recent, la Paris, mi-am cumpărat trei! Și ultima sticlă de Galop de pe raft.

V-am mai zis și în alte dăți despre casa Hermès, una dintre cele mai premium case din fashionul mondial: francezii ăștia vând nostalgia unei lumi în care poate nici măcar n-ai trăit.

Hermès știe foarte bine să facă asta, probabil fiindcă este una dintre puținele mari case de lux care n-a reușit și nici n-a vrut să-și ucidă trecutul.

Înainte de genți, eșarfe și vitrinele de pe Faubourg Saint-Honoré a existat calul.

Thierry Hermès și-a deschis atelierul de harnașamente la Paris în 1837, într-o Europă în care calul nu era ornament, hobby de miliardar sau fotografie de Instagram, ci era util pentru transport, muncă, război, statut, distanță, plecare și întoarcere.

Aproape două secole mai târziu, calul continuă să umble prin Hermès ca o fantomă frumoasă.

În 2016, Christine Nagel, proaspăt intrată în rolul de parfumier al casei, a coborât în arhiva materială Hermès și a rămas fascinată de Doblis, o piele cu aspect de suede, foarte moale și catifelată.

Din întâlnirea cu această piele avea să apară Galop d’Hermès.

Nagel a făcut însă ceva mai inteligent decât să construiască încă un parfum „de piele”: i-a pus în față trandafirul, două materii pe care ea însăși le considera emblematice pentru Hermès și pentru parfumerie, și le-a lăsat să se schimbe una pe alta. Pielea îi ia trandafirului cumințenia florală, trandafirul îi ia pielii gravitatea, iar șofranul intră între ele și lipește povestea.

Până și flaconul este o bucată de memorie recuperată. Forma lui de etrier nu a fost desenată pur și simplu în 2016 de cineva care s-a gândit că ar da bine lângă numele Galop. Hermès s-a întors la un obiect creat pentru invitații inaugurării primului său magazin din New York, la 1 august 1930, păstrat apoi în Conservatoire des créations Hermès, și l-a readus la viață pentru parfumul lui Nagel.

Îmi place enorm ideea asta fiindcă seamănă cu ceea ce facem noi, nostalgicii cronici. Nu inventăm trecutul de fiecare dată când ni-l amintim, dar îl scoatem din depozit, îl ștergem puțin de praf, îi schimbăm lumina și îl punem din nou pe masa prezentului. Apartamentul copilăriei nu mai este apartamentul copilăriei, strada nu mai este strada aceea, mama de atunci nu mai este mama de atunci și nici noi nu mai suntem copiii care mergeau de mâna ei.

Totuși, un detaliu poate conserva absurd de mult dintr-o lume dispărută: clanța unei uși, o faianță, o sonerie, mirosul unei haine ude, un număr de telefon pe care n-ai mai putea suna pe nimeni de treizeci de ani.

Galop face exact asta cu Hermès. Nu reconstruiește anul 1837. Îl adulmecă.

Și apoi, după opt ani, povestea devine și mai interesantă.

În 2024, la Saut Hermès, competiția ecvestră organizată la Paris, apare pentru prima dată Paddock, tot creația Christinei Nagel.

Dacă Galop fusese calul trecut prin memoria elegantă a casei, Paddock coboară din șa și intră aproape brutal de concret în locul unde calul chiar trăiește.

Hermès descria prima ediție prin atmosfera boxei: piele și fân, morcov și rumeguș. Parfumul a revenit apoi, iar formula actuală evocă fânul cu dulceața lui aproape mierie, paiul, lemnul, ceara și nota ambrată, surprinzător de frumoasă, a seminței de morcov.

Pentru mine, Paddock este o minune.

Galop este mișcarea. Paddock este locul.

Galop este calul care a plecat. Paddock este mirosul rămas după el.

Nu sunt oficial două jumătăți ale aceluiași parfum și nici n-ar trebui forțată povestea până acolo.

Au fost create în momente diferite și cu intenții diferite. Dar puse una lângă alta spun fără să vrea o poveste extraordinar de coerentă despre nostalgie, fiindcă nostalgia însăși are aceste două componente: lucrurile care au plecat și locurile în care ele au fost cândva.

Poți uita chipul exact al cuiva și să-ți amintești perfect camera în care l-ai iubit. Poți să nu mai știi ce ai vorbit într-o după-amiază din 1989 și să știi unde bătea soarele pe covor. Poți uita o vacanță întreagă și, patruzeci de ani mai târziu, să te lovească în piept mirosul unei creme de plajă. Creierul face o selecție complet nedemocratică a trecutului nostru și, culmea, nasul pare uneori să primească cheia arhivei.

Paddock mi se pare parfumul acestei arhive.

De aceea, dacă ar trebui să le port ca pe o singură poveste, aș pune Paddock înainte și Galop după.

Ştiu, Galop e “de femei”. Eu îl port.

Paddock este dimineața înainte de plecare, când încă sunt toate acolo: grajdul, fânul, lemnul, paiele, calul, omul. Galop este clipa în care ceva pornește și nu mai poate fi oprit.

Iar între ele se află exact locul în care începe nostalgia.

Fiindcă nostalgia nu apare cât timp lucrurile sunt încă ale tale. Nu ți-e dor de camera în care dormi în seara asta și nu ți-e dor de mâna pe care încă o ții în mâna ta.

Nostalgia are nevoie de o… plecare, chiar dacă atunci când plecarea se întâmplă nu știm că asistăm la ea.

Abia mai târziu înțelegem.

Și atunci începem să căutăm Paddock-ul nostru: locul în care lucrurile erau încă întregi. Iar în mintea noastră auzim Galop-ul lor îndepărtându-se.

Poate de aceea cele două parfumuri ale Christinei Nagel mă ating mai mult împreună decât separat. Unul miroase a ceea ce rămâne, celălalt a ceea ce pleacă, iar între ele se află nenorocirea superbă de a fi om: avem suficientă memorie ca să ne amintim ce am avut și suficient de puțină putere încât să nu putem aduce nimic înapoi.

Putem însă, din când în când, să deschidem o sticlǎ de parfum.

Și pentru câteva secunde să se deschidă și ușa spre timpul “de atunci”.

Nostalgia unui vinil: “Lacul cu elefanți” de Mihai Tican Rumano

L-am ascultat de o sută de ori în copilărie. Mai ales în vacanțele de iarnă, când nu prea aveam ce face, aveam 8 sau 9 ani când a apărut acest vinil.

Azi îl ascult cu băiețelul meu. O să pun mai jos înregistrarea și pentru tine, o dramatizare radiofonică de excepție cu Florin Piersic, Aurel Rogalski, Ion Manta și Constantin Brezeanu.

Dar cine e Mihai Tican Rumano, necunoscutul român care a scris asta? Eheeei, băiatul ăsta a fost un om excepțional, păcat că a intrat în negura uitării.

Doar nostalgici cronici ca mine îl mai pomenesc.

Am furat din Adevǎrul o biografie corectǎ:

Născut în 1893, în comuna argeşeană Berevoeşti, Mihai Tican Rumano a avut o viaţă demnă de un roman. La 15 ani, ajunge băiat de prăvălie la un negustor din Câmpulung-Muscel, iar apoi fuge la Bucureşti, de unde ia drumul Brăilei, ajungând apoi la Constanţa. De aici va călători şi va scrie aproape patru decenii pe tot Globul.

Mihai Tican Rumano a stat la Constanţa o scurtă perioadă, iar apoi s-a îmbarcat ajutor de bucătar pe un vas sub pavilion italian. După ce stă câteva luni vânzător la un anume Don Rafael din Neapole, Mihai Tican îşi continuă călătoria până la Mogadiscio, capitala Somaliei. Se urcă apoi pe un vapor cu destinaţia Argentina, ţară în care scriitorul a gustat toate bucuriile şi deznădejdile vieţii de hazard.

In Argentina, Mihai Tican începe o existenţă tulburătoare, aventuroasă, cu peripeţii oferite de miracolul unei lumi care-şi schimbă succesiv decorul. În cei 14 ani cât a stat în Argentina, Mihai Tican-Rumano va fi, rând, pe rând, hamal, şofer şi publicist. La Buenos Aires este luat sub ocrotire părintească de o familie care-i oferă posibilitatea continuării studiilor începute în ţară.

Apoi, strălucit autodidact, el îşi îmbogăţeşte cunoştinţele generale şi-şi însuşeşte limbile spaniolă, franceză, portugheză şi greacă. Drumeţ prin vocaţie, din Argentina va călători în America de Nord (Mexic, Canada), în Australia, Noua Zeelandă şi Antile. La numai 19 ani începe să colaboreze cu însemnări de călătorie la ziarele şi revistele din La Plata şi Buenos Aires semnând Mihai Tican, la care va adăuga ulterior pseudonimul său literar- Rumano (Românul)”.

În 1935, a fost decorat de împăratul Haile Selassie I al Etiopiei și ridicat la gradul de ofițer imperial pentru popularitatea făcută Etiopiei prin volumul monografic “Abisinia”.

De asemenea, președintele Republicii Spaniole, Alcado Zamora, i-a acordat titlul de “Cavaler al Ordinului Republicii” pentru “meritele deosebite în sprijinirea aspiraţiilor poporului spaniol”.

Printre titlurile cărților sale amintim: „Pierduți printre fiare”, „Dansul canibalilor”, „Lacul cu elefanți”, „Viața albului în țara negrilor”, „Peste mări și țări” etc.

Pasionat colecționar de opere de artă, în anul 1959 Mihai Tican-Romano a donat colecția sa de artă plastică Muzeului din Câmpulung Muscel. Donația a constitutit nucleul Secției de artă plastică a acestui muzeu, inaugurată în anul 1960.

Hai, poate iți faci timp să asculți “Lacul cu elefanți”:

Cum sunau trompetele lui Tutankhamon? O poveste superbǎ

Într-o seară de aprilie 1939, aproximativ 150 de milioane de ascultători din întreaga lume au urmărit o transmisie radio remarcabilă a BBC, care continuă și astăzi să stârnească uimire.

„Trompetele faraonului Tutankhamon!”, anunță cu solemnitate prezentatorul BBC. Urmează o scurtă inspirație, apoi răsună sunetul unei trompete care tăcuse timp de peste 3.000 de ani în mormântul tânărului faraon. Timp de aproape un minut, fanfara cu accente militare se propagă din Muzeul Egiptean din Cairo către undele radio din întreaga lume.

Această înregistrare „tulburătoare și emoționantă” reprezintă „o punte auditivă și senzorială între vremea lui Tutankhamon și prezent”, spune Salima Ikram, profesoară de egiptologie la Universitatea Americană din Cairo. Iar pentru muzicianul britanic James Tappern, membru al fanfarei armatei britanice și omul care a cântat la cele mai vechi trompete metalice păstrate până în prezent, „intimitatea este extraordinară”, scrie CNN.

Instrumentul era unul dintre cele două mici trompete ornamentate – una din argint, cealaltă considerată a fi din bronz sau cupru – descoperite printre comorile lui Tutankhamon cu peste 15 ani înainte. Potrivit Salimei Ikram, trompetele ar fi putut fi folosite „în procesiuni, atunci când regele trecea prin mulțime”, iar arta Egiptului antic le înfățișează în contexte militare, religioase și ceremoniale.

Realizarea acestor trompete a necesitat meșteri extrem de pricepuți, capabili să creeze atât un obiect de artă, cât și un instrument muzical funcțional. Capetele evazate sunt decorate cu motive florale și reprezentări ale zeilor egipteni. Faptul că existau două trompete – una aurie, asemenea soarelui, și una argintie, asemenea lunii – poate simboliza „cele 12 ore ale zilei și cele 12 ore ale nopții, toate făcând parte din călătoria lui Tutankhamon din această lume către cealaltă”, explică Ikram.

Povestea înregistrǎrii de la BBC

Astăzi, înregistrarea BBC oferă senzația neobișnuită a unei duble călătorii în timp: către oamenii adunați în jurul radiourilor în anii 1930, care ascultau, la rândul lor, sunetele Egiptului antic.

Însă chiar această înregistrare – realizată în împrejurări stranii și care aproape a distrus una dintre trompete – arată și cât de mult s-a schimbat modul în care tratăm astăzi obiectele de patrimoniu.

Transmisia radio a fost foarte aproape să nu mai aibă loc.

În timpul repetițiilor, pe trompeta de argint a fost montat un muștiuc modern pentru a putea fi cântată. În momentul în care trompetistul a suflat în instrument, acesta s-a spart.

Arheologul Alfred Lucas, membru al echipei lui Howard Carter – cea care descoperise mormântul lui Tutankhamon – și prezent la fața locului, ar fi fost internat în spital din cauza șocului provocat de incident.

Totuși, organizatorii nu au renunțat. După repararea instrumentului, au decis să încerce din nou.

Cu puțin timp înainte de începerea transmisiei, muzeul a rămas fără curent electric, astfel că interpretarea a avut loc la lumina lumânărilor.

Câteva luni mai târziu avea să izbucnească Al Doilea Război Mondial. Pentru unii, succesiunea acestor evenimente a reprezentat o nouă confirmare a celebrei „blestemului lui Tutankhamon”, idee pe care Salima Ikram o respinge categoric.

Am pentru voi un film superb. E de artǎ, da?

„Culoarea rodiei” („The Color of Pomegranates”, 1969), al lui Sergei Parajanov, spune viața poetului și trubadurului armean Sayat-Nova, dar aproape deloc în sensul obișnuit al unei biografii.

Filmul urmărește drumul lui Sayat-Nova din copilărie până la moarte: crește printre cărți, țesături, ritualuri și obiecte religioase, descoperă poezia și iubirea, ajunge poet la curtea regelui georgian Erekle al II-lea, trăiește o iubire imposibilă, apoi părăsește viața de curte și se retrage la mănăstire. Spre sfârșitul vieții se confruntă cu moartea, iar povestea se încheie cu uciderea poetului în timpul invaziei persane din 1795.

Dar Parajanov nu povestește toate acestea prin dialoguri și acțiune, ci printr-un șir de tablouri vii, aproape ca niște icoane care încep să respire. Rodii zdrobite, lână udă, cărți, pâine, sânge, îngeri, nunți, înmormântări, biserici și trupuri devin limbajul filmului.

De fapt, „Culoarea rodiei” este mai puțin povestea unui om și mai mult încercarea de a arăta cum arată lumea din interiorul memoriei unui poet.

De aceea se leagă foarte bine de nostalgie: trecutul nu mai apare cronologic și exact, ci așa cum îl păstrăm noi după multă vreme — în imagini, obiecte, gesturi și fragmente cărora nu le mai știm întotdeauna povestea, dar despre care știm inexplicabil că ne dor.

Nu-i nevoie de traducere. Doar priviți.

hai cu subscribe, e doar 26 de lei pe lunǎ!

Subscribe now

Violatorul de vrăbii

și dacă ne-a uitat cineva în această viață

așa cum uiți o căciulă în gara din Deda

și nu-ți pare rău după ea, fiindcă nu ținea oricum de cald?!

da, doamnă, iubirea nu ține oricum de cald,

mai mult țin de cald votca și gândul că

mâine ne-am fi regăsit pe un raft

tu, o brichetă spartă, fără de piatră,

eu, un porumbel mahmur cu cazier de violator de vrăbii,

tu, vrabia mea

amândoi întrebându-ne de ce e atât de lungă

viața care ține doar o zi.

vă rog, spuse ea, pot să iau eu căruciorul?

Hai, liniște, nu-i deranjați pe domnii Ciolacu, Grindeanu și Florian Coldea, cei care, așa cum mi-au spus sursele mele ce călătoreau în avionul de București spre Nisa, au stat la taclale, veseli, pe același rând. În spate, țiitoarea lui Ciolacu, Sorin Docuz, și ceva balabustă neidentificată.

Păi, ce să și facă ăștia în weekend prin România? Sunteți tâmpiți?

De exemplu, Florică Coldea tre’ să meargă săptămânal la viloaca lui din Nisa ca să ude florile. Ce drecu’! Asta e, dacă George Maior sau Eduard Hellvig n-au fost în stare să fure milioane din câmpul tactic, să le fie de bine. Coldea e un biet pensionar ce s-a învârtit de o vilă mumoasă și trăiește din pensie și ce s-a mai strâns în conturile offshore, din trafic de influență și taxe de protecție.

Bun, și Ciolacu ce dracu’ să facă în România în weekendul ăsta? Să stea în mortul ăla de Buzău? Să stea în rahatul ăla de București, cu magazinele alea amărâte de haine, unde pe Sorina Docuz o apucă psoriazisul la păsărică de nervi și de sărăkia din Capitală?

Iar cu Grindeanu ce aveți? Ce să facă în București, să tot meargă și tot meargă la consultări la Cotroceni? Neee. Țara să ardă, el o va pieptăna la Nisa pe balabusta cu care e în avion după ce îi va face aia un oral și își va fi stricat coafura.

Nu cred că o să stea la hotel Sorin şi Marcel, are Florica odăi destule.

Vǎ salutǎ Nero - agentul meu literar

O remarcǎ excelentǎ via Silviu Manastire

Sclavetele Abrudean s-a prezentat regulamentar la întâlnirea cu șeful său, șeful coloniei germane nord dunărene Gunther Krichbaum. Al doilea om în statul român ar fi trebuit să ia un aviz de la președintele țării având în vedere contextul. Abrudean insa este de ceva vreme un pitpalac în papornița cu jucării a lui Bolojan.

Herr Gunther este ministru de stat pentru Europa in cadrul ministerului de Externe Federal și eminenta cenușie a diplomației germane din ultimii 15 ani, fost șef al comisiei de politică externă a Bundestagului și lider CDU

Herr Gunther patronează operațiunile geostrategice germane în țările colonii din Europa de Est și Balcani fără să aibă, evident, nicio legătură cu Bundesnachrichtendienst - BND

Întâlnirea și poza aferentă a avut loc duminică 9 august în localitatea sibiană Crit la sărbătoarea Haferland a sașilor din Transilvania. Influentul Gunther este cel din dreapta cu față ștearsă de aparent birocrat cu ochelari și cravata bleu deschis pe model Iohannis

Haferland este o sărbătoarea săsească patronată de Michael Schmidt zis BMW, omul cu banii din sufrageria aceluias Iohannis și care, evident, nici el nu are vreo legătură cu BND. Amfitrionul a fost jurnalistul Emil Hurezeanu rezidentul lui Schmidt și ultimul ministru de Externe numit de Iohannis, cel care nu are nici el vreo legătură demonstrabilă cu BND (deci, bârfele nu se pun)

În trecutul recent Gunther Krichbaum l-a școlit dorsal în geopolitica nemțească pe celălat sclavete liberal Siegfried Mureșan, acum scula lui Bolojan și recent propus premier PNL. Siegfried i-a prelucrat agenda lui Krichbaum din poziția patrupedă de consilier personal

Prezenta insistenta a lui Abrudean în sosul săsesc Haferland BND are legătură cu ambițiile Germaniei, cea care a preluat colonia nord dunăreană, de a impune directorul SRI dar și de a păstra poziția de premier (Bolojan a executat intru totul și la timp “richtung Berlin”). Și a jucat cu pionii Bolojan- Abrudean- Siegfried Mureșan. Falanga Haferland BND a luat bătaie pe fronturile SRI- Guvern. Deocamdată

Ghinionul operativului Gunther este ca spre deosebire de Maia Sandu matematicianul Nicușor Dan nu dorește să devină “ein ochse, der hafer frisst”

Şi tot Mǎnǎstire remarcǎ ceva important la papagalul de George Simion

Aşa a început şi epoca hitleristǎ

Un incident atât de bizar, încât pare regizat, e folosit ca pretext pentru împingerea unei noi legi de cenzură și pentru controlul rețelelor sociale. Dar legea era deja făcută de USR cu un an în urmă și trecuse de Senat. Aștepta doar momentul.

Un clan de cretini ieșiți din comuna primitivă a atacat o ambulanță cu topoare... în fine, genul de lucruri uzuale pe care le poartă oricine în servietă, în drum spre serviciu. Cică ar fi fost scoși din minți de un zvon de pe TikTok că ambulanța răpește copii. Iar asta i-a făcut să se oprească din drumul spre corporație și să ia măsuri.

Ați văzut cum am strecurat o informație falsă, ca să vă testez vigilența? Informații adevărate despre identitatea clanului atacator nu se pot da, pentru că există alte legi în vigoare, care s-ar putea simți ofensate de prea multe detalii. O lăsăm așa, că de la TikTok le-a venit ideea să-și ia sabie. E vorba de războiul hibrid al Japoniei.

Cel mai dubios e că legea controlului rețelelor sociale e pompată de ministrul Apărării, chiar în prag de război. Când a devenit o miză controlul narațiunilor și militarizarea societății. Radu Miruță pretinde că ar exista un vid legislativ. Dar răspândirea de informații false se pedepsește deja de la 1 la 5 ani, dovadă că și shaolinii respectivi au putut fi arestați fără altă lege nouă.

Propunerea lor vrea lucruri de cu totul altă natură. Practic, introducerea inteligenței artificiale în ecuație, care să supravegheze tot ce se vorbește pe rețelele de pe internet și să ronțăie conținutul „fals” în timp real, respectiv în 15 minute. Ceva ce depășește capacitățile umane și lasă decizia la discreția algoritmilor programați politic.

Au sărit să susțină noua lege liberticidă trepăduși din toate partidele: Radu Miruță și Diana Buzoianu din USR, care se plângea mai mult că e atacată de neadevăruri despre golirea lacurilor, contorizarea fântânilor. Sau Oana Țoiu, atacată cu poze trucate cu filtre de înfrumusețare, care îți încrucișează ochii. ONG-ista Oana Gheorghiu a fost și ea în dispozitiv.

Anti-liberalii îi susțin prin Raluca Turcan și Emil Boc, care crede că trebuie pus sub control conținutul din rețelele sociale. PSD are o poziție contradictorie, prin Alexandru Ghigiu, care pe de o parte vrea o lege pentru fake news, pe de alta critică părți din legea lui Miruță.

Demersul ridică numeroase probleme. Pleacă de la premisa că cetățenii nu au discernământul necesar să proceseze informație de cea mai simplă. Dar au capacitatea să înțeleagă noțiuni mai abstracte despre guvernare și legiferare, din moment ce li se dă drept de vot. Pentru că ăsta e principiul fundamental al democrației, că votează toți, indiferent de educație sau inteligență.

Așadar, îi consideră pe idioți apți să decidă soarta tuturor prin alegerea politicienilor, dar nu suficient cât să fie lăsați să comenteze ce fac politicienii pe rețelele de socializare. Pare o contradicție sistemică.

Apoi e problema instituirii adevărului oficial. Ai încredere în USR-iști să fixeze cum văd ei lumea ca fiind singura adevărată? Ei aproape nimic nu văd ca restul oamenilor. Dar dacă faci verificatoare de conținut cu ONG-iști, or să le dea dreptate.

Tot ei au venit cu o lege care pedepsește doctorii, dacă răspândesc „informații false” în raport cu alți doctori aprobați de sistem. Dacă zice unul că vaccinul nu e sigur și eficient, că masca nu e bună pe stradă, e amendat, scos din profesie. Nu mai e medic, și-a pierdut expertiza.

Dacă spune Radu Tudor că drona e rusească și arată secvențe din Counter Strike, trebuie să zici ca el, că altfel răspândești un fake news. „Interziceți TikTok-ul!” strigă tineretul cu Instagram indignat. La fel ziceau și în America, până l-a cumpărat cine trebuie. Am o idee mai bună: „interziceți internetul!”.

Nu puteau să defileze direct cu propuneri de genul ăsta, să zică: vrem să fixăm noi ce e adevărat pe internet. Așa că au găsit niște tâmpiți, care atacă ambulanțe. Și acum dacă ești împotriva cenzurii, ești un nebun, care nu vrea să ajungă salvarea la pacienți în stare critică.

https://financialintelligence.ro/pavel-popescu-critica-proiectul-de-lege-anti-fake-news-propus-de-miruta-unele-ambasade-au-ridicat-ingrijorari-majore-cu-privire-la-problema-principala-a-acestei-legi-stupide-si-hilare-afec/

https://www.senat.ro/StiriSenatDetaliu.aspx?ID=E6D1BAA8-E457-4335-B073-4CC2ED90066E

(Reactiunea)

Despre postarea tâmpitului de Negruțiu

Până să fie înfrânți de ruși la Cotul Donului în 1942, soldații români trimiși de dictatura antonesciană să lupte de partea Germaniei naziste au cucerit Odessa în octombrie 1941. Acolo au masacrat, la ordinul lui Antonescu, undeva în jur de 30 000 de evrei, ca represalii pentru un atentat. Unele surse indică chiar cifre mai mari (49 000, sau chiar 75 000, la Richard Overy), la care se adaugă un număr estimat între 35 000 și 60 000 de evrei deportați în lagărele organizate de statul român în Transnistria (Berezovka și Bogdanovka), unde mulți au murit împușcați sau au murit de boli, foame și frig în iarna 1941/42.

Jurnalistul Florin Negruţiu face un exercițiu de istorie contrafactuală prin care afirmă că dacă ar fi avut atunci tiktok, soldații români ar fi fost supuși unui val de dezinformare prin care li s-ar fi spus că rușii nu există, că apa din Don a fost furată de franceji (vrea să fie ironic), “că, oricum nu e războiul nostru, bro, nu merg să mor pentru Ursula!”

Trecem peste faptul că Ursula acelor vremuri, care patrona coaliția nazistă care lupta împotriva iudeo-bolșevismului și pentru instaurarea unei Noi Ordini Europene în Est, era un tip cu mustață de tristă amintire. Dar n-am cum să nu mă întreb de ce ar fi fost rău dacă românii ar fi refuzat atunci să treacă mai departe de Nistru, exact pe argumentul ăsta: “Nu e războiul nostru”? De ce ăla poate fi asumat, într-o penibilă comparație cu ce se întâmplă în zilele noastre, ca războiul nostru, în așa măsură încât la finalul postării domniei sale să proclame înfrângerea noastră (și implicit a alianței naziste din care făceam parte) ca o tragedie?

Acel război (după cum arată și implicarea noastră) a adus la pachet Holocaustul, oricât s-ar chinui unii să-l facă uitat și să prezinte campania din Est ca una strict anti-rusească și anti-comunistă. După cum arată istoricul Richard Overy*, decizia de exterminare a evreilor și romilor, precum și organizarea lagărelor și a infrastructurii aferente au fost strâns legate de succesul Operațiunii Barbarosa și de faptul că în vara și toamna lui 1941, Germania și aliații săi au avansat spectaculos de rapid în interiorul URSS. Mai mult, același istoric arată că avansul a fost însoțit de o masacrare intensivă a populației evreiești și a altor categorii de indezirabili (elite intelectuale ale celor ocupați și, desigur, comuniști). Pe baza rapoartelor de execuție, se estimează că până la sfârșitul lui decembrie 1942, au fost uciși 1 milion 152 000 de evrei. Autorul evidențiază și masacrele de la Babi Yar (lângă Kiev) și Odessa, comise de germani și români.

Tragedie a fost alianța cu Germania nazistă și urmările sale: Holocaustul și sacrificarea soldaților români într-un război pe care nu ar fi trebuit să-l purtăm (inclusiv împotriva aliaților de azi: SUA sau Anglia). Era greu de imaginat acum câțiva ani că cineva din zona mainstreamului jurnalistic ar putea descrie într-o așa manieră implicarea noastră în al doilea război mondial, de partea naziștilor.

Putem privi textul domniei sale ca pe o simplă probă a ignoranței, care duce la comparații nefericite și la banalizarea si invizibilizarea unor atrocități. În fond, omul era supărat pe concetățenii săi că nu vor să stingă becul, în ceea ce dânsul a numit războiul generației noastre. Și la supărare oamenii mai exagerează, mai zic prostii. Sau putem să vedem într-o astfel de postare viralizată o formă (vulgară, e drept) foarte periculoasă de reinterpretare a participării României în cel de-al doilea război mondial și în Holocaustul aferent. Una care dacă ar fi venit dinspre mediul suveranist ar fi stârnit un val puternic de indignare în spațiul public.

Valer Simion Cosma

Un cataclism juridic - noul cod al construcțiilor

Pe juridice.ro, reputatul avocat Ciprian Păun a publicat un studiu amplu, cu titlu de roman polițist — „Dileme de vară. Coșmaruri de iarnă” — despre noul Cod al amenajării teritoriului, urbanismului și construcțiilor, adică Legea nr. 169/2026, promulgată pe 5 august. Textul lui are zeci de pagini și un limbaj pentru juriști. Noi îl luăm și îl traducem pe românește, pentru oameni care vor doar să știe ce li se întâmplă. Pentru că li se întâmplă.

Miezul analizei este PUZ-ul — planul urbanistic zonal. Sună tehnic, dar PUZ-ul este, în practică, hârtia de care depinde dacă pe terenul tău se poate construi ceva, ce anume și cât de mare. Blocul care răsare lângă casa ta, cartierul nou de la marginea orașului, hala, pensiunea — toate trec pe acolo. Păun spune, în esență, că noul Cod schimbă regulile acestui joc din temelii, iar vara asta de entuziasm legislativ riscă să producă ierni întregi de procese și blocaje. De aici titlul.

Prima schimbare mare pe care o disecă: drumul de acces nu mai e un detaliu tehnic, ci devine condiție de construibilitate. Tradus: dacă terenul tău nu are acces real, reglementat, la un drum, el nu mai e considerat teren pe care se poate construi. Punct. Până acum, accesul era o rubrică rezolvată adesea „din pix” sau lăsată pe mai târziu; de acum, fără acces nu există proiect. Codul impune și o ordine: întâi infrastructura, apoi obiectivele private — adică întâi drumul, apa, canalul, și abia apoi blocurile. Pentru cei care au cumpărat terenuri agricole ieftine la marginea orașului sperând să le facă intravilan și să construiască, asta e o veste proastă sau, depinde cum privești, sfârșitul unei epoci în care se construiau cartiere întregi pe drumuri de pământ, fără canalizare, iar factura civilizației venea ulterior la primărie, adică la noi toți.

A doua schimbare: cine plătește. Codul spune că investitorul are o obligație minimă — să aducă pe terenul lui rețele de apă, canalizare, curent electric și să amenajeze căile de acces. Peste acest prag, primăriile pot negocia, printr-o comisie de negociere înființată prin hotărâre de consiliu local, așa-numite contracte de urbanizare: dezvoltatorul finanțează din bani privați infrastructura publică. Adică primăria îi poate spune dezvoltatorului: vrei PUZ-ul aprobat? Contribui la lărgirea străzii, la grădiniță, la parc. În plus, Codul permite taxe locale de „echipare a teritoriului” pentru cei aflați în zona unui PUZ care trece terenuri din extravilan în intravilan sau le schimbă destinația — taxe care pot fi aplicate, diferențiat, chiar și oamenilor care n-au cerut nimic, dar al căror teren s-a scumpit de pe urma noii reglementări. Asta e ideea, la modă în urbanismul occidental, de „captare a plusvalorii funciare”: dacă statul îți transformă porumbiștea în teren de blocuri și valoarea ei explodează, o parte din câștig se întoarce la comunitate. Sună corect în principiu. În practică, atenție: poți fi vecinul care n-a inițiat niciun PUZ și te trezești cu o taxă locală pentru că altcineva a dezvoltat lângă tine.

A treia observație a lui Păun, și poate cea mai gravă politic: puterea de decizie se concentrează la nivelul executivului local — primar și arhitect-șef — iar consiliul local capătă un rol aproape plebiscitar, adică de mașină de vot care confirmă la final ce s-a decis deja în birouri. Procedura are un filtru nou, „avizul de inițiere”: înainte să apuci măcar să-ți elaborezi documentația, primăria decide dacă ai voie să pornești. Păun semnalează că acest lanț decizional se închide în jurul aceleiași structuri și funcționează pe standarde de exercitare nedeterminate — criterii vagi, care lasă loc larg de apreciere. Pe românește: dacă primarul te place, merge; dacă nu, nu — și e greu de demonstrat abuzul, pentru că legea nu spune precis după ce criterii se dă sau se refuză avizul. El raportează asta la o decizie mai veche a Curții Constituționale, Decizia 49/2020, care cerea exact contrariul: criterii obiective — și constată că noul Cod a preluat exigența doar parțial.

Există și părți bune, pe care studiul le consemnează: avizarea se face integrat, printr-o comisie unică, iar dacă o instituție avizatoare tace și nu răspunde în termen, avizul se consideră acordat tacit — dezvoltatorul poate merge mai departe pe baza dovezii de depunere și a unei declarații pe propria răspundere. Asta lovește într-o meteahnă veche: proiecte ținute ani de zile ostatice pentru că o instituție pur și simplu nu răspundea. Păun notează însă nuanța: avizul de inițiere și avizul arhitectului-șef sunt excluse expres de la avizarea tacită — adică exact verigile controlate de primărie nu pot fi „câștigate” prin tăcerea administrației. Cheia rămâne, deci, tot la primar.

Apoi vin coșmarurile propriu-zise. Ce se întâmplă cu miile de PUZ-uri aflate acum pe drum, începute sub legea veche? Regula e că procedurile demarate sub reglementarea anterioară continuă după legea veche, dar Păun identifică situații-limbo: investitorul care a primit o comunicare favorabilă de la primărie și care, sub noul Cod, nu mai poate obține aprobarea. Omul a cheltuit bani pe studii, proiectanți, avize, bazându-se pe un semnal oficial pozitiv — juridic, asta se numește „speranță legitimă”, iar când statul ți-o spulberă, se poate pune problema despăgubirilor. De aici partea despre răspunderea autorităților locale: primăriile care au dat semnale și apoi schimbă macazul ar putea plăti. Sau, mai realist, se vor judeca ani de zile ca să nu plătească.

Și mai e capitolul despre PUZ-urile anulate în instanță — un fenomen care în ultimii ani a devenit sport național, mai ales în marile orașe, unde asociații și vecini atacă planuri urbanistice și instanțele le desființează pe bandă. Păun avertizează asupra anulării folosite ca instrument de negociere și asupra riscului de explozie a litigiilor — adică procese pornite nu neapărat pentru a apăra orașul, ci pentru a forța o tranzacție: retragi acțiunea dacă primești ceva. Iar când un PUZ e anulat, întrebările practice sunt brutale: ce se aplică în loc, ce se întâmplă cu blocul deja ridicat pe baza lui, cu apartamentele deja vândute. Codul lasă, în opinia autorului, zone întregi de incertitudine normativă, iar el propune, aproape resemnat, un mecanism de guvernanță tranzitorie: mese lunare de implementare — adică autoritățile, profesioniștii și instanțele să se așeze regulat la masă și să lămurească din mers ce a vrut să spună legiuitorul.

O notă și pentru România profundă: comunele fără arhitect-șef — adică majoritatea comunelor din țară — văd competența preluată la nivel județean. Dacă vrei să construiești în satul tău, dosarul poate ajunge să depindă de consiliul județean, cu tot ce înseamnă asta ca distanță, timp și, să fim serioși, ca nouă poartă la care trebuie să bați.

Ce înseamnă toate astea pentru omul normal? Dacă ai un teren fără acces la drum, valoarea lui tocmai a scăzut, indiferent ce scrie în anunțurile imobiliare. Dacă ești mic dezvoltator, pregătește-te de negocieri directe cu primăria și de costuri de infrastructură pe care înainte le externalizai către comunitate. Dacă ești simplu proprietar într-o zonă în plină dezvoltare, e posibil să apară taxe locale noi, chiar dacă tu n-ai mișcat un deget. Dacă ești cumpărător de apartament, întreabă nu doar de cadastru, ci și de soarta PUZ-ului pe care s-a construit — pentru că anulările în instanță vor continua, ba chiar, spune Păun, riscă să se înmulțească. Și dacă ești cetățean care se uită la primăria lui, reține esențialul studiului: noul Cod dă primarilor mai multă putere ca oricând asupra a ceea ce se construiește, cu criterii încă vagi. În orașele cu administrații serioase, asta poate însemna ordine. În celelalte — și le știm — înseamnă exact ce înseamnă de treizeci de ani, doar că de-acum cu temei legal mai solid.

Subscribe now

Este newsletterul 666, dar nu e cifra Satanei, e newsletterul prin care vreau să înfrângem Răul de pe lumea asta, chiar și doar pentru câteva clipe.

Rar rămân fără cuvinte. Foarte rar.

O să citiți cele de mai jos și o să rămâneți și voi fără cuvinte, poate chiar înlăcrimați.

Să vă spun ce s-a întâmplat. V-am mai povestit despre prietena mea Rocsana Contras, o femeie senzațională care de ani de zile se ocupă de cazuri extrem de grele ale unor copii ce trăiesc sub limita supraviețuirii. Nu sărăciei, sărăcia e bogăție, cazurile Rocsanei sunt îngrozitor de triste.

Să vedeți cum a început povestea de mai jos.

Rocsana a scris pe Facebook despre o fetiță, Maria, 17 ani, ce locuiește într-o cocioabă fără apă, dintr-un cătun din județul Alba, în condiții mizerabile, alături de fratele ei, Nectarie, 13 ani, și de tatăl lor, ultra bolnav (și nebețiv, am verificat și ieri). Mama lor a murit demult.

Nectarie și Maria mai au șase frați, dar toți sunt mari și toți sunt loviți de soartă, astfel că ajutorul lor e intermitent.

Din toată negreala asta de viață, Maria, o domnișoară ce ține loc de mamă lui Nectarie, este și soră, și bucătăreasă, îngrijește și animale, face și de mâncare. Ei bine, Maria ia bursă de merit pentru rezultate excepționale la învățătură.

Asta m-a agățat pe mine să mă implic.

I-am zis atunci Rocsanei ce vreau să fac: să iau două laptopuri bune de la second-handul unui prieten, să iau un televizor mare și nou și un Starlink de la Elon Musk, ca pruncii să aibă internet. Adică acolo nu este semnal la nimic, dacă crapă tatăl lor, nu știe nimeni, nu pot suna la ambulanță.

Din punctul meu de vedere, era un ajutor absolut important pe care urma să-l fac. Și acum cred că a fost important tot ce am gândit.

Ieri noapte nu am dormit deloc. Venind din Erevan după un drum îngrozitor de lung, am ajuns acasă, am încărcat tot ce am cumpărat pentru Maria și Nectarie, plus 10 saci cu haine foarte bune și jucării, plus un plaseu cu dulciuri. Fiindcă eu sunt cel mai bun la făcut cadouri. Sau așa mă consideram până pe la ora 11 ieri, când mi-am dat seama că Rocsana e de departe cea mai bună. Mă aștepta în sensul giratoriu de la Buru.

E tare greu de ajuns la Maria și Nectarie. Stau într-un cătun greu accesibil.

Nu au apă curentă, v-am zis, dar sunt curați, foarte curați. Maria se ocupă de asta.

Io, cum am ajuns, m-am topit după Nectarie.

El e Nectarie.

Ștefan, băiețelul meu, i-a transmis în dar trei mașini Burago.

Deși stă într-o sărăcie cruntă, unde se mai doarme și pe jos…

… Nectarie e un băiețel cuminte și fericit.

Are alte jucării importante: trei iepurași, un căcăcel de pisoi abia născut, pe cățeaua Bianca, o capră pe nume Tedi.

Îi o casă în care Dumnezeu e iubit. Dar cumva mi se pare că Dumnezeu i-a cam uitat și vreau să schimb asta, să-I spun că nu e corect să fi uitat de Nectarie și Maria.

Mămica lor a murit în pandemie.

M-am îndrăgostit de Nectarie. Aici mi-a arătat boalda unde e mașina de spălat hăinuțe, foarte veche, și mâncarea pentru pisici și căței. Că Nectarie se îngrijește și de iepuri, și de găini, și de mâțe, și de căței.

N-au frigider, doar o ladă frigorifică, se încălzesc de la sobe, nu au aragaz, Maria gătește la ceva plită obosită.

Pe toate o să le cumpere Alexa, ba chiar și un „fraier”, adică un air fryer, ca să îi fie mai ușor Mariei să mai facă câte ceva repede de haleală când ziua ei e prea plină cu învățatul.

N-au apă. O să caut repede un specialist să le săpăm o fântână și să îi „înțepăm” cu casa la o sursă de apă, ca să facă baie constant.

Ea e Maria, 17 ani, o fată superbă. Are bursă de merit, chiar dacă face o oră dus și o oră întors cu cursa până la școală, chiar dacă tre’ să facă de mâncare pentru tata și Nectarie, să facă curat, să îngrijească de puținul pe care îl au.

N-a avut treabă Maria cu copilăria. Ea nu va avea acest capitol emoțional în CV-ul sufletesc. Cu mami care a murit în pandemie, Maria n-a mai avut timp de copilărit, iar cu tata, care abia s-a operat, a avut mereu viața ocupată.

Cititorii mei dragi, să dați și copiilor voștri la citit articolul lu’ Alexa. Poate că, înainte de a mai zbiera după un aifon sau o geacă de 300 de euro, își vor aminti de Maria și Nectarie.

Am vrut să le aduc pe post de cadou un teve bun și un sistem de satelit cu net Starlink, și pentru că voiam să aibă o cale de legătură cu lumea, dar și pentru că, având internet, pot învăța sau afla lucruri pe noile laptopuri, iar cu teveul pot să se relaxeze la seriale.

Așa că nenea Alexa le-a pus și Voyo, și Netflix, și Amazon, și tot ce și-a mai dorit Nectarie, care avea gura până la urechi.

Bine, în poza asta s-a abținut să aibă gura până la urechi, dar vă zic eu că îi trefilau urechile de bucurie.

Să instalezi un Starlink în deșertul de pe Valea Arieșului unde firmele de telecom n-au semnal e semn de răbdare chinezească.

Noroc cu prietenul meu de o viață, Mihai Petrușcă, tăticul meșterelilor și al răbdării. Noroc și cu asistentul lui cu urechi moi.

Domnul Musk a făcut o minune cu Starlink, dar nu s-a gândit că, dacă trebuie să-l setezi într-o zonă fără net, ai nevoie de net. Mișu a reușit să-l seteze printr-un firicel de Edge, precambrianul 5G.

Să faceți zoom pe poza de mai jos, să vedeți ce scară mișto am avut la lucru.

Dar si când s-a enervat Mihai, mintenaş le-am pus pe toate la rând.

Teveul setat…

… laptopul lui Nectarie setat şi cu net…

… si noi, fericiți.

Ce poți face TU?

Ieri am ajuns acasă rămas fără cuvinte, deși am vorbit încontinuu cu Dumnezeu pe mașină.

Mi se pare că El nu ar trebui să uite de copiii care nu merită să trăiască așa, să aibă o viață atât de rea.

Dar soția mea, Mihaela, văzându-mă că efectiv lăcrimez încontinuu după ce m-am întors de la ei, mi-a zis ceva corect: „Semnul că Dumnezeu nu i-a uitat ești tu, pe tine te-a trimis acolo și deja lucrurile se schimbă pentru ei.”

N-am bășini mesianice, dar așa e.

Cu mine si CU VOI, viata lor se va schimba radical in bine.

Maria are 17 ani, dar are cont la Banca Transilvania, unde își primește bursa aia amărâtă.

Dacă ai 100 de lei de dat sau mai mult, pune-i în contul ei aici. ACUM! Lasă textul ăsta, pune banii acum, că poate uiți, și apoi revii la citit.

Maria Sicoe-Alexandroiu

RO48BTRLRONCRT0CK8698101

Eu voi avea grijă cum cheltuie banii, nu te îngrijora, nu le va lua pruncilor nimeni bănuții.

Dacă locuiești în județul Alba, ajută-mă cu o mașină mare, gen camion, în care să punem niște rahaturi strânse prin curte, să o degajăm, și niște mobile stricate.

Dacă locuiești în județul Alba, ajută-mă cu un electrician bun care să le securizeze rețeaua de curent, acum e muci, pot arde ca șobolanii la orice oră.

Dacă locuiești în județul Alba, ajută-mă să le sap o fântână și să îi racordez la apă.

Dacǎ nu eşti din Alba, pune nişte bani ca sǎ le facem pe toate. Cât ai.

Ce voi face eu mai departe?

Frigiderul, aragazul, un pat bun, o mașină de spălat bună, astea le iau eu.

Dar ce vreau să fac nu ține de acareturi, ci de viitorul lor.

Amândoi mai au puțin la școală spre etape importante: Nectarie anul viitor trebuie să meargă la liceu, Maria, la facultate.

Scopul meu principal e să îi scot definitiv din rahatul ăsta și să îi duc fie la Alba Iulia la școală, fie la Cluj-Napoca.

Să stea împreună într-un internat și să le fac rost de bani ca să se gospodărească.

Educația terminată e cel mai bun ajutor pe termen lung pentru ei.

Aragazul și mașina de spălat sunt soluțiile urgente.

Important e ca ăștia doi prunci să nu rămână în caruselul neputinței.

Pentru Nectarie m-am gândit la un liceu profesional, să învețe o meserie, că aia e sfântă. Cu Maria încă n-am stabilit ce și-ar dori, nu prea are ea timp să spere la facultate. Dar le voi fi alături ca să nu rateze terminarea școlilor.

Dacă moare tatăl lor, Doamne ferește, orfelinat scrie pe Nectarie sau Maria și asta mă îngrijorează tare.

N-am apucat să vorbesc cu tatăl lor, că era plecat să îngrijească de animale, mi s-a spus că e un om tare bun. Pentru mine e și mai important că nu e alcoolic. Asta înseamnă că vrea să lupte.

Luni voi vorbi cu Arhiepiscopul ortodox al Alba Iuliei, Înaltpreasfințitul Părinte Irineu, mă cunoaște bine și vreau să afle cât sunt de supărat că acești copii nu au fost ajutați niciodată de ortodoxia albaiuliană.

Sunt credincioși ortodocși, cum e posibil ca Biserica să îi fi ignorat? Numai și dacă vezi ce nume poartă, Maria și Nectarie, îți dai seama că mama lor a fost credincioasă.

Sunt tare trist, dar vreau să îmi revin. Dacă ochii lui Nectarie nu sunt triști după o viață așa de rea, nu am voie nici eu să fiu trist.

Aceasta este povestea cu numărul 666 de azi din Strict Secret.

Am ales să sfidez numărul Satanei, fiindcă niciodată Răul n-a câștigat definitiv în fața Binelui.

Susține proiectul Strict Secret!

Subscribe now

Sunt năsoși. Dar nu toți. Au trăsături aspre, mulți dintre ei, dar nu sunt urâți.

Foto sus: unul dintre cei mai celebri năsoși actori armeni.

Nasul armenesc este mai mult decât un nas. Este un fenomen aparte. Antropologii au stabilit că lungimea sa medie este de aproximativ 58 mm — a doua cea mai mare din lume, după cea a kurzilor.

Să știți însă că nu este deloc obligatoriu să întâlniți la tot pasul un nas armenesc de calibru.

În folclorul local circulă și credința că nasurile mari, „adevărate”, își aleg purtătorii dintre cei meniți să fie oameni speciali.

Cher… chiar dacă și-a operat „gogoșarul”.

Celebrul Charles Aznavour avea în tinerețe o „cârmă” impresionantă. Până la urmă, și el și-a ajustat-o.

Actorul sovietic armean Frunzik Mkrtchyan era… nǎsos olimpic.

Mare, cărnos și extrem de expresiv, nasul armenesc ocupă aproape jumătate din chipul unui armean.

Când un armean cu un nas cu adevărat armenesc se înfurie, acesta pare un paratrăsnet care conduce furia electrică din norii sprâncenelor sale.

Iar când e bine dispus sau râde în hohote — nasul i se întinde parcă peste întreaga față, exprimând bunăvoință și prietenie. Nasul armenesc e un turnesol sufletesc fiind capabil să exprime uimirea, admirația, așteptarea, teama, hotărârea și orice altă emoție.

Atât de important este nasul pentru armeni, încât în centrul Erevanului a fost ridicat chiar și un soi de monument al nasului.

Sculptura a devenit una dintre atracțiile preferate ale turiștilor. În realitate, nu este un monument dedicat nasului ca trăsătură anatomică, ci o lucrare din bronz, cu tentă umoristică, dedicată celebrului compozitor sovietic armean Arno Babajanian, posesor al unui nas impresionant în toate sensurile cuvântului.

Inaugurat în urmă cu peste un deceniu, monumentul a primit rapid porecla de „Monumentul Nasului”.

Punând accent pe un anumit detaliu al fizionomiei lui Babajanian, sculptorul David Bejanyan a evidențiat, în același timp, identitatea sa armeană — un aspect pe care autoritățile sovietice au încercat cât au putut să îl estompeze. A făcut-o prin intermediul nasului armenesc.

Când „lovește”, nasul armenesc nu ține cont nici de sex, nici de vârstă.

Dar cred că, dacă o armeancă v-ar invita la o cafea, ca bărbați n-ați avea prea multe de comentat.

În ciuda istoriei pline de ghinioane, poporul a rămas inimos și, în general, vesel.

Și tare ospitalier. Față de georgieni, e o mare diferență. V-am zis, am plecat din Armenia neiritat, ceea ce e rar la mine, m-am simțit minunat cât am stat acolo.

De exemplu, când doamna din poză ne-a văzut însetați și ne-a zis că, la 40 de grade, cea mai indicată e o bere rece la PET:

Avea undeva pe o masă un pește afumat și o ceapă, i-am zis că mi-e foame, mi-a dat ce avea (i-am lăsat bănuți, stați liniștiți, deși a vrut să-mi dea merindea pe gratis):

Nu sunt prea obișnuiți cu turiștii, dar nu se comportă prost deloc cu ei. Caucazul are această problemă a limbii engleze, foarte puțini o parlesc.

Însă ne descurcăm mereu. În fiecare țară, căutăm un studio foto „clasic” și ne facem o fotografie „clasică”:

În fiecare țară, eu țin morțiș să ajung în piața de legume, fructe și carne.

Așa am făcut și la Erevan:

În locurile astea, totul e posibil. Într-un magazin de votcă, l-am găsit pe el. Citea Biblia armenească.

Vă zic imediat de ce, fiindcă de la fotografia asta începe o mare poveste.

Pentru genul acesta de experiență, mă duc mii de kilometri oriunde în lumea asta.

Să vezi un creștin citind o carte sfântǎ și afișând o cruce creştină într-un magazin de votcă, asta e semn clar de la viață că Dumnezeu există.

Asa ca am și intrat și am cumpărat o sticlă.

Nu-i o întâmplare crucea asta din magazinul de votcă.

Nu-i o întâmplare nici credința în Armenia.

Armenii sunt cel mai vechi popor creștin din lume, primul stat din istorie care a adoptat creștinismul ca religie de stat, în anul 301 d.Hr., sub conducerea regelui Tiridate al III-lea și prin predica Sfântului Grigorie Luminătorul. Atentie, asta s-a întâmplat cu mai bine de un deceniu înainte ca Imperiul Roman să “legalizeze” creștinismul prin Edictul de la Milano.

Sigur, ca în orice poveste ce priveste creştinismul, din punct de vedere teologic și confesional, situația este nuanțată prin prisma separărilor istorice din interiorul Bisericii.

Exista două familii ale Ortodoxiei: cea orientalǎ şi cea rǎsǎriteanǎ.

Cea orientalǎ din care face parte Biserica Apostolică Armeană (alături de copți, etiopieni și sirieni) s-a separat de restul lumii creștine în anul 451 d.Hr., în urma Sinodului Ecumenic de la Calcedon, din cauza unor neînțelegeri lingvistice și teologice privind natura lui Hristos. Nici 150 de ani nu le-a luat armenilor ca sǎ işi marcheze din nou teritoriul demnitǎții printr-un nou conflict.

Ortodoxia Răsăriteană din care fac parte românii, grecii, rușii, sârbii etc s-a separat definitiv de Biserica Catolică mult mai târziu, în anul 1054 (Marea Schismă).

Sunt armenii ortodocşi? Sau ce sunt????

Nouă, românilor, ni se pare automat că armenii sunt „ortodocși ca noi”. Nu sunt.

Biserica Apostolică Armeană nu e în comuniune cu Bucureștiul, cu Moscova sau cu Constantinopolul de mai bine de o mie cinci sute de ani.

Despărțirea s-a produs în 451, la Sinodul de la Calcedon, unde episcopii imperiului au decis formula oficială despre Hristos: două firi, dumnezeiască și omenească, unite, dar neamestecate.

Armenii n-au fost acolo., dar nu din fițe teologice, ci pentru că exact în acel an, la Avarayr, își dădeau sângele în luptă cu Persia, care voia să-i convertească cu forța la zoroastrism.

Au pierdut bătălia, și-au păstrat credința, iar când s-au întors la masa discuțiilor, armenii au respins formula de la Calcedon.

Armenii mărturisesc o singură fire a lui Hristos, în care divinul și umanul sunt unite deplin — poziția se numește miafizism, iar armenii se enervează sincer când sunt făcuți „monofiziți”, termen pe care îl consideră o etichetă calomnioasă lipită de rivali. Azi, o sa vi se para ca e o tampenie de nuanta, dar pentru secolul V, era chestiune de viață, imperiu și anatemă.

Paradoxul de identitate al Bisericii Armene este greu de înțeles și „mestecat”.

Pe „firma” Bisericii Apostolice Armene nu scrie „ortodoxă”, deși este ortodoxă până în măduvă — ba aș zice că este mai ortodoxă decât multe biserici ortodoxe din lume.

„Ortodox” înseamnă dreaptă credință, atât, iar armenii sunt convinși de o mie cinci sute de ani că ei au păstrat-o pe cea dreaptă și că devianții sunt ceilalți, calcedonienii, cei care au cedat presiunii imperiale.

Numele oficial complet e Biserica Apostolică Armeană — apostolică la propriu, pentru că își trage întemeierea din predica apostolilor Tadeu și Bartolomeu, veniți în Armenia în secolul I, cu două sute de ani înainte de botezul oficial al regatului.

Doar că istoria funcționează ca dreptul mărcilor - cine câștigă primul înregistrează brandul. Apoi nu mai poți sǎ îi spuişsampanie, ci îi spui cava.

Familia bizantină, cu imperiul și apoi cu Rusia în spate, a rămas cu eticheta de „ortodoxie răsăriteană”, iar bisericile care au refuzat Calcedonul — armenii, copții egipteni, etiopienii, sirienii, malankarezii din India — au fost catalogate drept „ortodoxe orientale”.

Distincția e o dumă diplomatică de secol XX, nu musai corect traductibilă în română, unde „răsăritean” și „oriental” sunt fix același cuvânt.

Avem, așadar, două familii care se numesc identic, cred aproape identic și nu se împărtășesc împreună de cincisprezece secole.

Ca in filmele cu prosti dogmatici, în 1990, la Chambésy, comisiile teologice mixte ale celor două ortodoxii au ajuns la concluzia că disputa hristologică fusese în bună măsură o neînțelegere de vocabular — ambele mărturisesc același Hristos deplin Dumnezeu și deplin om, ambele condamnă aceleași erezii.

O mie cinci sute de ani de schismă pentru o problemă de traducere!

Şi încă pe atâta de orgolii!

Comuniunea, evident, tot nu s-a restabilit, v-am zis, e despre orgoliu - Bisericile pot ierta orice, dar nu vor recunoaște că s-au certat degeaba.

Armenii țin Crăciunul pe 6 ianuarie, pentru că n-au adoptat niciodată data de 25 decembrie și sărbătoresc Nașterea și Botezul împreună, ca în creștinismul timpuriu.

La liturghie folosesc pâine nedospită și vin neamestecat cu apă, ca latinii, nu ca ortodocșii.

Slujba se ține în grabar, armeana clasică, o limbă pe care credincioșii o înțeleg cam cât înțelege românul de rând mandarina.

Au khachkarurile, crucile de piatră dantelate, unicat mondial protejat de UNESCO, și au păstrat până azi mataghul, jertfa rituală de animale, o fosilă vie din creștinismul primelor secole. Iar în vârf nu stă un patriarh dintr-o pentarhie imperială, ci Catholicosul Tuturor Armenilor, la Ecimiadzin, în cel mai vechi scaun episcopal cu catedrală din lume, ridicată la începutul anilor 300.

Catholicosul, un soi de preafericit al armenilor, a fost mereu important.

Este şi azi, dar, azi, circul e imens. Exact acum o zi eram în Erevan când a troznit vestea:

E mare circ aici.

Biserica Apostolică nu e o instituție oarecare în Armenia — e coloana vertebrală a supraviețuirii.

A ținut poporul în viață sub perși, sub otomani, a trecut cu poporul prin genocid, prin sovietizare. Și azi această biserică e acum în război deschis cu propriul guvern. Procuratura a deschis dosar penal Catholicosului Karekin II și i-a interzis să părăsească țara — o premieră absolută: nici Imperiul Otoman, nici Rusia țaristă nu au adus vreodată acuzații penale unui Catholicos al Tuturor Armenilor.

Bǎ, e incredibil. Otomanii, care au măcelărit un milion și jumătate de armeni, n-au făcut asta. Premierul Pashinyan a făcut-o. Șase episcopi au fost puși sub acuzare, alți patru sunt în închisoare, iar soția premierului a comparat clerul cu pedofilii.

De unde a pornit scandalul?

Conflictul dintre premierul armean Nikol Pashinyan și Catholicosul Karekin al II-lea, liderul Bisericii Apostolice Armene, e o luptă politică și instituțională de lungă durată, care s-a accentuat considerabil după războiul din Nagorno-Karabah din 2020 și s-a transformat într-o confruntare deschisă.

După înfrângerea din 2020 și, ulterior, pe fondul acordurilor de delimitare a frontierei cu Azerbaidjanul din 2024, Catholicosul Karekin al II-lea și înalți prelați ai bisericii l-au acuzat pe premier de trădare și au cerut în mod repetat demisia guvernului.

La rândul său, Nikol Pashinyan a trecut la contraatacuri verbale dure, acuzând conducerea bisericii de interferență politică și sugerând că liderii religioși ar servi interese din afara țării sau ar ignora regulile canonice, cerând public alegerea unui nou Catholicos.

Bătaia este pe viață și pe moarte politică.

Mie îmi place de Pashinyan, deși are deja abordări dictatoriale. Realitatea este însă că nu el a început cu băgatul în seamă, ci Catolicosul Karekin al II-lea.

Mai există însă și o altă realitate: Karekin al II-lea are dreptate când spune că Pashinyan a fost foarte slab în 2020, în timpul intervenției militare a Azerbaidjanului.

Nu are sens să vă bag în chichițele politicii armenești la zi, deși sunt teribil de documentat. Cert e că… lucrurile sunt mereu complicate în Armenia.

Ortodoxia răsăriteană s-a construit pe schelet de imperiu: Bizanț, apoi Moscova, biserici universale care binecuvântează puterea și se ceartă pe teritorii canonice.

Biserica armeană, repet, e biserică de popor, nu de imperiu. Nu vrea să convertească pe nimeni, nu are pretenții universale, există pentru un singur neam și doar pentru el.

Când statul armean dispărea de pe hartă — și a dispărut cu secolele — Catholicosul devenea statul: ținea evidența, negocia cu sultanii și șahii, păstra limba și memoria.

De asta un premier care atacă biserica nu atacă acolo o instituție, ca Macron pe episcopii francezi, ci atacă organul care a jucat rolul de stat de rezervă timp de o mie de ani. Iar biserica, la rândul ei, s-a obișnuit să se considere proprietara identității naționale, cu tot cu drept de veto asupra politicii. Doi suverani pe un singur popor mic dau un rezultat cu virgula.

Tot v-am zis de conflictul cu Azerbaidjan.

În septembrie 2023, ofensiva-fulger azeră a readus Karabahul sub control de la Baku și peste 100.000 de armeni au fugit din enclavă. O sută de mii de oameni!

Raportat la populație, e ca și cum România ar primi peste noapte șase-șapte sute de mii de refugiați care sunt, culmea, tot români.

Oameni care și-au lăsat casele, morții și bisericile de o mie de ani în urmă.

Pe astia, amarati si fara de casa, premierul lor, Nikol Pashinyan, i-a făcut „fugari” în plină ceartă cu un refugiat, la metrou, în campanie electorală — apoi Nikol a negat, apoi s-a scuzat în aceeași seară.

Așa arată politica armeană: totul se joacă la sânge, la metrou, în biserică, pe stradă.

Scurt portret obiectiv al lui Pashinyan

Nikol Pashinyan e un soi de Cǎlin Georgescu combinat cu Marian Vanghelie.

Exagerez un pic, dar cam pe acolo, cǎci e un lider cu o dinamică politică extrem de polarizantă, a avut o ascensiune meteorică pe fondul furiei populare lovindu-se razant de realitățile brutale ale puterii geopolitice.

Fost ziarist și activist intransigent, şi-a clǎdit imaginea omului simplu devenit tribun al străzii, păstrând și astăzi un stil vestimentar și de comunicare direct, adesea neconvențional, prin transmisiuni live pe rețelele de socializare de la volanul mașinii sau în timpul alergărilor de dimineață.

Dar aceastǎ apropiere cultivată cu atenție de la om la om ascunde însă un tactician politic extrem de tenace, cu o voință de fier și o reziliență rară, capabil să supraviețuiască unor crize majore care ar fi scufundat alți politicieni.

În relația cu publicul, Pashinyan e mare populist, întruchiparea purității anticorupție, zbierând mereu cǎ adversarii săi reprezintă sistemul vechi, corupt și oligarhic.

Această abordare i-a adus o loialitate aproape oarbă din partea unei părți a populației, cam ca la CG, dar asta a fracturat profund societatea armeană, transformând orice dezbatere politică într-o confruntare existențială între bine și rău.

Psihologic, el pare să sufere de un mesianism politic accentuat, fiind convins că doar el poate ghida națiunea, o trăsătură care îl face refractar la critici și extrem de suspicios față de opiniile avizate ale experților.

În momentele de criză acută, cum a fost înfrângerea devastatoare din războiul din Nagorno-Karabah din 2020, această inflexibilitate s-a manifestat printr-o ezitare urmată de o raționalizare rece a eșecului, mutând mereu responsabilitatea pe seama trădătorilor interni sau a conspirațiilor externe, în timp ce el însuși rămâne de neclintit pe poziție.

Pragmatismul său extrem din ultimii ani l-a făcut să reconfigureze radical politica externă a Armeniei, încercând o desprindere dureroasă din orbita tradițională a Rusiei și o apropiere prudentă de Occident, nu din dragoste ideologică pentru valorile liberale, ci dintr-un instinct de supraviețuire politică și națională.

Pashinyan e cumva un portret viu al paradoxului modern: un lider idealist la origini, devenit un realist cinic al supraviețuirii, prins între trauma unei națiuni rănite istoric și propria sa ambiție de a rescrie identitatea politică a Armeniei după chipul și asemănarea sa.

Sincer, nu mi se pare un om rău intenționat, chiar dacă ideile lui îi isterizează pe tradiționaliști.

E o realitate crudă că Armenia e mică și săracă, așa că ideea lui Pashinyan de mai jos a stârnit mari discuții, deși eu o văd ca foarte bună: decât să mai pățești rușini precum 2020 cu Nagorno, nu mai bine începi să faci business cu azerii?

V-am zis, e polarizant acest Pashinyan. Şi stǎ la putere deja de 6 ani.

Asta e culmea, cǎ poporul nu-l detestǎ pe Pashinyan. Tocmai ce l-a votat pe 7 iunie 2026, cand partidul lui Pashinyan a luat 49,81%, iar principala opoziție pro-rusă, alianța miliardarului Samvel Karapetyan, doar 23%.

În condițiile în care Rusia a derulat campanii masive de dezinformare și a plănuit inclusiv transportarea armenilor din Rusia la vot.

Acum câteva zile a fost numit premier.

Omul care a pierdut Karabahul, care își arestează episcopii, care negociază cu călăul de la Baku — a câștigat detașat.

De ce? Pentru că armenii au făcut un calcul pe care si noi, românii, îl facem din decembrie ‘89 încoace: mai bine un viitor incert decât un trecut garantat. Iar trecutul armenilor e un coşmar cu sediul la Moscova.

Românii cam uită ce mui ne-a dat Rusia, armenii nu uită.

Fiindcă marea poveste a Armeniei moderne e un divorț. Când Azerbaidjanul a atacat, Rusia — aliatul de tratat, garantul de securitate al Armeniei— s-a limitat doar la o misiune de „constatare a faptelor”.

Mare greşealǎ a lui Putin.

Abandonul a alimentat un val anti-rusesc fără precedent, Armenia și-a înghețat participarea la Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC e o alianță militară regională din Eurasia, formată din câteva state foste sovietice și condusă în principal de Rusia), iar importurile de armament rusesc au căzut de la peste 90% la sub 10%, locul Moscovei fiind luat de Franța și India.

Pashinyan i-a transmis lui Putin, politicos dar fără echivoc, că Armenia e o democrație în care cetățenii, nu președinții străini, decid direcția țării.

Să nu vă plictisească ce scriu aici. Jurnalele de călătorie ale lui Liviu Alexa sunt menite să vă bage ceva în cap despre lumea asta mare și ciudată, nu să fie musai divertisment.

Pentru că am vizitat și Georgia, acum și Armenia, nu o să mă întrebați, dar mă întreb eu singur: care țară e mai europenismofilă? (am inventat cuvântul ǎsta)

Da, ŞI Armenia visează la Europa. Dar nu au nimic de pus pe masǎ. N-au mare, n-au proturi ca georgienii, la Batumi şi Poti.

În octombrie 2023, Pashinyan a declarat în Parlamentul European că Armenia e gata să se apropie de UE atât cât consideră UE că e posibil.

O inițiativă cetățenească a strâns zeci de mii de semnături, iar în martie 2025 parlamentul a votat legea privind începerea procesului de aderare — lege, nu declarație de presă.

Dialogul de liberalizare a vizelor a pornit în 2024, primele pașapoarte biometrice apar în a doua parte a lui 2026, iar Pashinyan promite călătorii fără vize până în 2029. În mai 2026, summitul Comunității Politice Europene s-a ținut la Erevan, cu von der Leyen lăudând progresele făcute.

Dar sunt numai triluri de sirenǎ.

Realitatea e că Armenia n-are nicio șansă strategică la aderare în orizontul vizibil.

Prima problemă: geografia.

Armenia nu are graniță cu UE și nici măcar cu o țară candidată funcțională — singura ei punte spre Europa e Georgia, care tocmai a luat-o în direcția opusă.

De când Rusia și-a lansat invazia pe scară largă împotriva Ucrainei, Georgia și-a schimbat dramatic politica externă.

La scurt timp după ce a solicitat și a obținut statutul de țară candidată la Uniunea Europeană în 2023, relațiile sale cu blocul comunitar s-au deteriorat profund, la fel și cele cu Statele Unite.

În schimb, Tbilisi a căutat noi parteneri în Asia și Orientul Mijlociu și a ajuns la o înțelegere informală cu Rusia pentru a limita efectele negative ale războiului din Ucraina asupra Georgiei.

Schimbarea de direcție în politica externă a fost însoțită de o înăsprire constantă a represiunii interne.

Guvernul a intensificat presiunile asupra ONG-urilor finanțate de Statele Unite și Uniunea Europeană, precum și asupra opoziției politice puternic pro-occidentale, acuzându-le că sunt instrumente ale unor forțe din Occident care vor să folosească Georgia drept armă împotriva Rusiei, fără să țină cont de consecințele pentru poporul georgian.

Partidul aflat la guvernare, Visul Georgian (Georgian Dream), susține că atât politica sa externă, cât și cea internă fac parte dintr-o strategie unitară menită să asigure supraviețuirea statului. Criticii afirmă însă că adevăratul obiectiv al partidului este doar consolidarea propriei puteri.

Armenia vrea, dar…

… e o țară fără ieșire la mare, fără vecinătate europeană, cu 80% din granițe închise, nu se integrează într-o piață comună.

A doua problemă: dependența nedigerată de Rusia.

Armenia e membră a Uniunii Economice Eurasiatice, clubul vamal al Moscovei, incompatibilǎ juridic cu piața unică europeană — nu poți fi cu curu-n ambele, cum nu poți fi însurat cu două neveste care se urăsc.

Mai am: gazul vine de la Gazprom, calea ferată a armenilor e operată de ruși, iar la Gyumri stă în continuare baza militară rusă 102, cu contract de închiriere până în 2044.

UE, la summitul de la Erevan, a oferit tot ce se putea în afară de esențial: programe, fonduri, cooperare, dar nu perspectivă de aderare.

Bruxelles-ul a învățat din Ucraina cât costă promisiunile făcute unei țări aflate în raza de foc a Rusiei.

Și atunci de ce mai speră armenii la UE? Pentru că europenismul armean nu e despre Bruxelles, e despre a nu mai fi singuri cu Rusia în cameră.

Planetele s-or mai putea alinia pe cer, dar geografiile nu.

Nu stiu cum sǎ vǎ desenez mai bine.

Regiunea e un hamburger: Rusia e chifla de deasupra, mare, pufoasă și convinsă că ea e tot sandvișul.

Dar nu e. Mai e Turcia.

Turcia e chifla de jos, care ține de fapt toată construcția și fără care nimic nu stă în picioare.

Între ele, umplutura. Azerbaidjanul e carnea: singurul ingredient cu grăsime — petrol și gaz — pe care ambele chifle îl vor în sandviș, motiv pentru care Baku e curtat, plătit și iertat orice.

Iranul e ceapa: nimeni n-a comandat-o, pișcă, dar scoate-o și vezi că tot gustul se schimbă. Revin la Iran imediat, fiindcǎ e interesantǎ relația armenilor cu Islamul.

Georgia e hotdogul care douăzeci de ani s-a crezut beef bourguignon francez, pe farfuria europeană, cu muștar de Dijon, dar care a fiert aşa de tare pe aragazul bǎşinilor, cǎ i s-a spart mațul.

Iar Armenia e bucata aia de tofu pe care nu o vrea nimeni: e proteinǎ fără grăsime, fără sare, fără lobby culinar.

Ia gustul a ceea ce o înconjoară și supraviețuiește doar pentru că e a naibii de greu de stricat — Armenia şade de trei mii de ani pe raftul Istoriei și încă n-a putrezit.

Să vă zic cu Islamul și relația Armeniei cu musulmanii.

Dar am limbariță, iar revin la Biserica Apostolică Armeană.

Ca să înțelegem mai bine de ce biserica e sfântă în Armenia, trebuie să “fugim” în 1915.

Imperiul Otoman, prins în război mondial și în paranoia, face mizeria genocidului.

Bărbații au fost executați pe loc. Femeile, copiii și bătrânii au fost mânați pe jos prin deșertul sirian, spre Deir ez-Zor, fără apă, fără mâncare, jefuiți și violați pe traseu.

Aproximativ 1,5 milioane de armeni au murit sau au fost exilați între 1915 și 1916.

Treceți prea uşor peste cuvintele mele - vǎ rog, puneți puținǎ greutate: un popor întreg, ras de pe harta Anatoliei, unde trăia de trei mii de ani.

Cuvântul „genocid” nici nu exista atunci — juristul Raphael Lemkin l-a inventat ulterior, referindu-se explicit, în paralel, la masacrul armenilor și la Holocaust.

Biserica a fost singurul stâlp al armenilor și a rămas alături de ei un secol și mai bine, ducând un război pe care puține popoare îl cunosc: războiul pentru dreptul de a-ți fi fost recunoscută moartea.

Bun. Cu Islamul. Interesant cu Islamul.

Dacă tot s-a specializat nevastă-mea în studiul Islamului, mai învăț și eu, studiem împreună cum se „aplică” ecumenismul prin țările în care mergem.

Cu islamul, Armenia are cea mai ciudată relație din tot spațiul creștin.

Pe harta religioasǎ, Armenia e o insulă creștină înecată în ocean musulman: Turcia la vest, Azerbaidjanul la est, Iranul la sud, plus exclava azeră Nahicevan care o gardeazǎ și dinspre sud-vest.

În Erevan, islamul, dar, practic nu există.

Armenia e cea mai omogenă etnic țară din fostul spațiu sovietic, cu vreo 98% armeni, iar musulmanii se numără în mii, nu în procente.

În tot Erevanul funcționează o singură moschee, Moscheea Albastră, construită de perși în secolul XVIII, restaurată cu bani iranieni și frecventată în principal de iranienii aflați în trecere.

Am vizitat-o.

Cea mai mare minoritate a țării nu sunt musulmanii, ci yazidiții — vreo 35.000 de oameni care au fugit, ironie completă, tocmai de persecuțiile islamului.

Armenia e, altfel spus, o țară fără musulmani, a cărei întreagă existență e dictată de vecinii musulmani.

Numai că islamul o presează diferit, în funcție de cine îl poartă.

Cu Turcia și Azerbaidjanul, două state turcice, granițele sunt oarecum sigilate.

Peste 80% din frontiera terestră a Armeniei e zid.

Armenia respiră prin două guri de aer: Georgia la nord și Iranul la sud.

Ce interesant! Cel mai de încredere vecin al primei națiuni creștine din istorie e Republica Islamică Iran.

Teocrația ayatollahilor e partenerul care ține Armenia în viață: gaz contra electricitate, drum comercial vital prin Meghri, sprijin diplomatic la fiecare strâmtoare.

Teheranul a declarat ani la rând că orice modificare a graniței armeano-iraniene e linie roșie — nu din dragoste pentru armeni, ci pentru că un coridor turco-azer prin sudul Armeniei i-ar tăia Iranului singura poartă spre Caucaz și Rusia.

Problema armenilor n-a fost niciodată islamul ca religie, ci panturcismul ca proiect politic.

Cu perșii șiiți au conviețuit, au făcut negoț, au construit cartiere întregi la Isfahan, unde comunitatea armeană prosperă și azi, cu catedrală și tot tacâmul.

Catedrala Vank din Isfahan.

Cu proiectul unirii popoarelor turcice, de la Bosfor la Marea Caspică, n-au putut conviețui, pentru că pe traseul acelei uniri stă, incomod, exact Armenia.

Genocidul din 1915 n-a fost un pogrom religios clasic, ci o operațiune de curățare a coridorului. Dacǎ priviți harta, înțelegeți totul: Armenia e dopul de piatră care desparte lumea turcică în două. Un dop nu e urât pentru credința lui, e urât pentru că stă în drum.

V-am cam ars azi cu lucruri grele pentru mintiucǎ. Dar de aia Strict Secret e un proiect media aparte.

În urmǎtorul episod ne mai relaxǎm un pic.

Economic, țara duduie. Creșterea a atins 7,2% în 2025, peste așteptări, iar aici e o poveste fainǎ: exodul IT-iștilor ruși după invazia Ucrainei a transformat Armenia într-un hub tehnologic regional, cu peste 50.000 de ingineri în 2026 și un ecosistem de startup-uri în creștere cu aproape 23% pe an.

Putin a invadat Ucraina și a cadorisit involuntar Erevanul cu un Silicon Valley de buzunar, dar profitabil.

Sǎ aveți sâmbǎtǎ fainǎ!

Ma puteti sustine cu un 26 de lei pe luna aici:

Subscribe now

Vǎ pupǎm.

Cu alte cuvinte, nu complica inutil o explicație dacă una mai simplă explică la fel de bine realitatea.

Briciul lui Occam e unul dintre cele mai elegante principii ale gândirii critice. Nu-i o lege a naturii și nici o metodă de a demonstra adevărul, ci o regulă de bun-simț intelectual: atunci când ai mai multe explicații care se potrivesc la fel de bine cu faptele, începe cu cea care presupune cele mai puține ipoteze.

Numele vine de la filozoful englez William of Ockham (cca. 1287–1347).

Ok, i-adevǎrat. Briciul lui Occam nu spune că explicația cea mai simplă este întotdeauna cea adevărată.

Spune doar că este cea de la care este rațional să începi analiza. Dacă apar dovezi noi, principiul nu te obligă să rămâi la explicația simplă.

Mulți dintre voi veți fi crezut că am un cui personal împotriva managerului media Sergiu Toader, consultant al Superbet şi ce o mai fi fiind el, de vreme ce l-am criticat atât de dur în penultimul meu Substack.

Și este clar că pe 99% dintre români îi doare în cot de mișcările din trustul Ringier România, deși ar trebui să îi intereseze foarte tare ce se întâmplă pe piața media, mai ales în zona acelei prese care manipulează sau încearcă să influențeze jocul politic al țării, lucru care se întâmplă de peste 30 de ani.

O să insist asupra unui lucru: în opinia mea, Sergiu Toader este unul dintre cele mai toxice personaje din mass-media românească.

Dacă vă uitați atent la cariera acestui personaj, veți observa câteva lucruri aparent ciudate. Oficial, a plecat definitiv în Noua Zeelandǎ de peste 20 de ani, părăsind România.

Și totuși, în ultimele două decenii, a revenit constant în țară, implicându-se în diverse operațiuni de construcție sau reconstrucție de trusturi de presă ori în proiecte media cu evidente mize politice.

De fiecare dată, Sergiu Toader a fost plasat în preajma unor moguli de presă (Adrian Sârbu, Dan Voiculescu, SOV, Plahotniuc, Elan Schwartzenberg) pe care, în opinia mea, i-a exploatat financiar împreună cu o gașcă bine sudată, din care au făcut parte, de-a lungul timpului, Enache, Mihnea Vasiliu, Tolontan, Dragoş Stanca și alți ciorchinei din industrie.

De fiecare dată, Toader a acționat după o agendă deja stabilită. Nu a fost niciodată doar un executant fidel al vrerii patronilor săi, chiar dacă uneori a jucat foarte bine rolul sclavului umil al mogulului, așa cum s-a văzut și în interceptările devenite publice din perioada Sorin Ovidiu Vîntu.

Recunosc că și eu am pus botul la transformarea lui aparentă din ultimii doi ani.

Sergiu e un escroc sentimental de top, dar escroc. Nu pescuieşte niciodatǎ la blincǎr, lasǎ momeli ici şi colo, nadǎ pentru balene mari. Articole, editoriale, interviuri, toate au un rost când îl apuca foamea în Noua Zeelandǎ unde a fost de 20 de ani încoace un neica nimeni. Câteodatǎ foamea nu-i de bani, deşi amarnic îi plac (Becali de Israel, Elan Schwartzenberg, i-a oferit acum ceva ani un milion de euro pentru douǎ luni de job la Realitatea), câteodatǎ îi e dor sǎ fie Richelieu pentru vreun rege de moment. Sǎ controleze mase, sǎ injecteze puterea minunatǎ a manipulǎrii, cǎci acest bǎiat nu mai face demult jurnalism.

Pe Substack, Sergiu Toader părea să fi redevenit un român preocupat sincer de soarta țării, un om din diaspora care privește cu tristețe degradarea României. Dar, pe măsură ce textele lui au început să vireze către un discurs antiamerican și cu puternice accente progresiste, ceva nu mi-a mai mirosit a bine.

Lucrurile s-au clarificat în decembrie 2025, când românul cu principii din Noua Zeelandă s-a așezat frumos la coadǎ la ghișeul salariilor babane ale Superbet, liderul industriei pariurilor sportive și a păcănelelor, devenind consultantul lui Dragic.

Consultant la ce?, m-am întrebat eu, parafrazând celebra replică dintr-un scheci de Revelion al lui Horațiu Mălăele.

Apoi am înțeles.

Dragic a ajuns într-o etapă de plictis/figuri în cap în care cașcavalul enorm produs din necazurile oamenilor, adică din banii luați de la milioane de jucători români, greci și brazilieni, nu-l mai excitǎ.

Din acești bani se poate însǎ construi o adevărată fabrică de armament mediatic, adică un trust de presă capabil să îndeplinească mai multe obiective: protejarea intereselor și afacerilor patronului Dragic (influențarea politicului romanesc vizavi de legislația ce reglementează industria de pariuri și păcănele), promovarea unei anumite agende politice, de exemplu progresiste, și, MAI ALES valorificarea contextului haotic din România pentru a influența decisiv jocul puterii.

Haosul înseamnă oportunități, iar Dragic este un rechin desăvârșit ce miroase mega departe în oceanul primordial al nebuniei chiar și cea mai fină de oportunitate și se apucă de vânat.

Așadar, Sergiu Toader a revenit a mia oarǎ în România în postura de consultant pentru regele pariurilor sportive și al păcănelelor, cu misiunea de a construi o platformă media extrem de puternică prin diverse achiziții.

Primul pas mi se pare tipic pentru un personaj ca Sergiu Toader, un golan inteligent expert în dume și butaforii.

Dragić a fost convins să schimbe numele grupului din Superbet în Super Technologies.

Adică fabrica de bani construită pe pariuri și jocuri de noroc nu mai trebuie percepută nici în exterior, nici în interiorul României ca o companie de gambling, ci ca una de tehnologie. O operațiune de cosmetizare care spune multe. Hahaha, “tehnologie” my ass!

Al doilea pas era deja început. Dragić acumulase, direct sau indirect, participații în diverse produse media fără mare impact public. Labe media triste. Aici, în opinia mea, Orlando Nicoară a fost omul potrivit pentru etapa de început: inteligent, amabil, dar insuficient de agresiv pentru un astfel de proiect. Un blegoman, în comparație cu cuțitarul de vorbe Sergiu Toader, omul adus să finalizeze construcția.

Al treilea pas s-a produs la începutul acestei săptămâni, când șeful Ringier România și-a anunțat demisia pentru a deveni vicepreședinte în grupul Super Technologies, adică în compania care controlează Superbet.

În locul său a fost numită Mădălina Rădulescu, o persoană apropiată de Sergiu Toader încă din perioada în care colaborau în alte proiecte media - e “securista” lui Toader.

Când am spus că Dragić va conduce indirect Ringier România acum câteva zile, exprimam un sentiment. Astăzi cred că acel sentiment era mai aproape de realitate decât mi-am imaginat.

Dragic vrea sǎ fie mogul media, legitim, nu patron de pǎcǎnele, aia a fost o etapǎ. Şi vrea direct în top.

Pe Dragic îl doare în pulǎ de presǎ, e un ordinar fariseu, a demonstrat ce îi poate capul când a indus plecarea lui Țepelin de la GSP, distrugând o redacție. Teszari e un mogul care nu se bagǎ decât rar, Dragic n-are scrupule în business, oricare ar fi el.

Pentru Sacha, afacerile sunt un joc de şah, lui îi place mult şahul, dar cu reguli din mafie: imagine bunǎ, distrugerea adversarilor, trafic de influențǎ pe politic, mituirea din timp a politicienilor cu potențial.

Dar sǎ revenim la oile noastre. Albe şi negre. Ca piesele de şah.

Sursele mele susțin că Ringier România desfășoară de peste o lună și jumătate un audit extrem de riguros, practic un proces de due diligence, desfășurat pe toate palierele companiei. De ce ar face asta? De ce ar anunța inclusiv reduceri de personal, mai ales în departamentul de vânzări?

Răspunsul pe care îl primesc din sursele mele este următorul: compania s-ar pregăti să vândă cele mai importante active media din România, în special Libertatea și Gazeta Sporturilor.

Lui Dragic.

Revistele și platformele ce nu țin musai de mass media ar urma să rămână în portofoliul elvețienilor, care vor să le “mărite” pentru că presa din România a devenit, din perspectiva lor, mai degrabă o sursă de probleme decât un business atractiv.

În paralel, susțin aceleași surse, există interes din partea lui Sacha pentru achiziția altor titluri media, mai mici sau mai mari, în special din online, cu scopul construirii unui pachet media suficient de puternic pentru a influența agenda publică.

O fabrica de drone mediatice pentru asaltul ce vizează controlul României.

Puneți în context și întâlnirea avută de Dragić cu Nicușor Dan la Cluj-Napoca, unde, probabil, nu s-a ajuns la o înțelegere deplină, și veți înțelege de ce eu cred că asistăm la nașterea unui proiect cu potențial de influență majoră.

Deloc pozitivǎ.

Acuma…

Dacǎ Sacha Dragic reuşeşte, e şmecherie. Nu va fi un mogul oarecare.

Dragić dispune de o avere cel puțin de câteva ori mai mare decât averile însumate ale tuturor mogulilor români ai presei luați la un loc.

În același timp, controlează o bază de date uriașă de utilizatori ai platformelor de pariuri: adrese de e-mail, numere de telefon și informații despre comportamentul lor de consum.

Aceste resurse pot deveni, dacă sunt utilizate în afara limitelor legii, un avantaj competitiv enorm pentru dezvoltarea unui “proiect de țară”.

Şi vor fi, Dragic are o durere enormǎ în cot despre aceste “colaterale”. Doar joacǎ un teatru perfect: “io nu mǎ mai ocup demult”. Nici vorbǎ.

În plus, domnul Dragic beneficiază de un context european favorabil dezvoltării afacerilor sale. Nu-l are nici Varanu’ cu tot CNN-ul lui, nici Ghițǎ, nici Maricel Pǎcuraru.

Dragić beneficiază, cel puțin pentru încă trei-patru ani, de o protecție totală, fie ea și indirectă, din partea Ursulei von der Leyen, șefa Europei.

Avem acest amănunt deloc minor: Hans-Holger Albrecht, fratele președintei Comisiei Europene, este, din februarie 2023, angajatul lui Dragic.

Practic, fratele Ursulei ocupă una dintre cele mai importante funcții din imperiul de păcănele și pariuri construit de sârb.

Hahaha, pǎi, ce discutǎm aici?

Nu este prima oară când oameni strǎini se implică în bătălia pentru viitorul României.

Dragic trebuia “curentat” demult de SRI. Au şi cu ce.

Dar Statul e slab. Şi Sacha profitǎ.

Am convingerea că nici de această dată transferul, chiar și contra cost, al unor asemenea active media nu ar putea avea loc dacă establishmentul european nu ar privi favorabil operațiunea.

Dragic are verde.

Când spun că nu este prima dată când o asemenea mișcare se produce într-un moment decisiv pentru viitorul României, mă refer la un episod foarte interesant din toamna anului 2004.

Într-un loc anume din București, Michael Ringier, bossul trustului media, s-a întâlnit personal cu Traian Băsescu, într-o discuție privată la care, din câte știu eu, a mai participat doar Cornel Nistorescu.

Acolo au fost puse pe hârtie câteva puncte clare de sprijin pentru ca Traian Băsescu să ajungă președintele României și, în sens invers, pentru ca anumite companii reprezentate de Michael să primească ulterior contracte din industria de armament.

A fost, în esență, un schimb de susținere politică pentru influență economică: noi te ajutăm să ajungi președinte, tu ne ajuți să intrăm pe contractele strategice ale statului român.

Sǎ fie bine pentru noi, nu pentru toți.

Sigur că nu o să am niciodată averea lui Dragic, dar asta nu mă împiedică să încerc să strâng 26 de RON de la fiecare cititor care îmi respectă munca. Ca să pot mereu să scriu tot ce vreau eu, nu ce vor alții.

Subscribe now

Ideea de a merge la Erevan mi-a venit pur și simplu din necesitate: dacă ești clujean, săptămâna Patimilor e aia cu Untold, nu cea clasică.

Drumul e destul de chinuitor, nu pentru că ar fi lung ca durată de zbor, ci pentru layover și timingul prost. Am plecat cu Turkish din Cluj seara și am ajuns la Erevan la 6 dimineața, stând 4 ore și jumătate degeaba în Istanbul.

De ce Armenia? De ce nu? O națiune de buzunar atât de paradoxală, o națiune care a cucerit lumea și care, de fapt, abia poate să își mai păstreze țara!

O să vă placă acest jurnal de călătorie, știți doar că Alexa scrie incredibil de bine despre locurile pe care le vizitează și veți înțelege și de această dată că suntem adeseori prejudecați, amprentați de percepții false când ne gândim la popoarele de pe această planetă.

Armenia este, cu siguranță, una dintre cele mai nedreptățite țări din lumea asta, nedreptățită atât de istorie, de poziția geografică, dar și de destin, căci destinul ei seamănă cu un lanț de bicicletă copt și vechi ce se tot rupe exact când Armenia pare să mai înainteze câțiva metri prin devenirea ei.

Așa, dacă te uiți doar la nenea ăla chel cu ecuson de bagajist de aeroport, o să crezi că toți armenii sunt năsoși și transpirați, mereu îmbrăcați frumos, cu cămașă albă sau bej și pantaloni de stofă.

Năsoși sunt, dar nu toți.

E dimineață tare în aeroportul pispiric din Erevan, ce pare promițător ca modernizare. E doar o impresie. E un rahat de aeroport sărăcuț, iar grosul a trei avioane, adică câteva pungi de oameni, să fie vreo mie și ceva, suntem îndrumați spre o coadă enormă de alte câteva sute de oameni ce așteaptă cuminți și umflați de somn să li se verifice pașapoartele. E țară non-UE.

Înaintăm greu, dar ce să ne plângem? Sunt alții în situații și mai nasoale:

Dar, la un moment dat, o botoxată iritată se rupe de rând și merge la un terminal, scoate cardul, îl trece deasupra ecranului, ia o chitanță, o dă la ceva gagică ce stătea de pază, iar aia o lasă să treacă pe un coridor VIP ca să nu mai stea la coadă. Cecececece? Zic: ce e asta? Mă informează aia: dacă doriți să plătiți 25 de USD per cap de vită furajată, nu mai trebuie să stați la coada asta mare.

Aham, am plătit.

Bine ai venit la Erevan, Liviule!

O națiune care trăiește cu vedere la ceea ce a pierdut

Acesta e Ararat. Nu-i un simplu munte.

Ca să înțelegeți mai bine ce e Ararat, trebuie să mă îngăduiți câteva paragrafe. Știți că nu-s plictisitor, dar dacă nu mergem împreună prin istoria acestui vulcan, nu vom înțelege nimic despre Armenia.

Ararat e spiritul Armeniei. Iar Armenia nu mai are Araratul între granițele sale. Iar cel mai trist este că toți armenii din Erevan, și nu numai, îl pot privi zi de zi cum stă în tolba politică a turcilor. Şi nu au ce sǎ facǎ. Sunt mici, mereu au fost mici.

Muntele Ararat reprezintă unul dintre cele mai puternice simboluri spirituale, culturale și identitare din lume, dar și un punct central de tensiune geopolitică în istoria modernă a Caucazului (prin Caucaz sǎ înțelegem Georgia, Armenia şi Azerbdaidjan).

Situat în prezent pe teritoriul Turciei, acest masiv vulcanic impresionant cu două vârfuri, Araratul Mare și Araratul Mic, domină vizual peisajul regiunii și granițele a trei state.

Din punct de vedere religios și universal, celebritatea muntelui se datorează în primul rând tradiției iudeo-creștine și textelor biblice, care indică acest loc ca fiind punctul în care s-a oprit Arca lui Noe după Potopul climatic global.

Această asociere cu renașterea umanității și cu un nou început i-a conferit muntelui o aură sacră universală, transformându-l într-un reper spiritual major pentru milioane de credincioși din întreaga lume și într-o destinație istorică pentru exploratorii aflați în căutarea vestigiilor arcei.

Vǎ spun, chiar şi de la depǎrtare, Ararat e impresionant. Maiestuos şi frumos.

Dar e greu de vizitat. Autoritățile din Turcia cer aplicarea pentru un permis de urcare cu cel puțin 2-3 luni înainte şi impun angajarea unui ghid local autorizat.

Pentru poporul armean, Muntele Ararat reprezintă însă mult mai mult decât un reper geografic sau religios, fiind pilonul central al identității naționale și al conștiinței colective.

Istoria Armeniei este indisolubil legată de acest munte, considerat leagănul civilizației armene și casa zeilor din mitologia precreștină a regiunii.

Asta e tristețea: deși muntele se află în afara granițelor actuale ale Republicii Armenia, el rămâne vizibil din aproape orice punct al capitalei Erevan, oferind o prezență constantă și copleșitoare în viața de zi cu zi a locuitorilor.

Araratul este integrat adânc în arta, literatura, poezia și folclorul armenesc, simbolizând patria pierdută, dar și rezistența în fața vicisitudinilor istoriei. Importanța sa este atât de mare încât profilul muntelui este plasat în centrul stemei de stat a Armeniei, reflectând statutul său de simbol etern al națiunii.

Bine, e amplasat şi pe eticheta unui cognac de 10 ani înfiorǎtor de gustos :)

Statutul Araratului ca obiect de dispută își are rădăcinile în reconfigurările teritoriale dramatice de la începutul secolului al XX-lea, în special după tragicele evenimente ale Genocidului Armean, despre care o sa vǎ vorbesc mai jos.

Din punct de vedere istoric, muntele s-a aflat în inima Regatului Armeniei și a provinciilor populate majoritar de armeni timp de milenii. Însă, în urma prăbușirii Imperiului Rus și a Imperiului Otoman, granițele regiunii au fost redesenate radical.

Momentul decisiv a avut loc în anul 1921, când s-a semnat Tratatul de la Kars între marea adunare națională a Turciei și republicile sovietice din Caucaz, sub patronajul direct al Moscovei bolșevice. Prin acest acord diplomatic, muntele a fost cedat oficial Turciei, lăsând comunitatea armeană separată fizic de cel mai important simbol al său, o realitate geopolitică percepută de armeni ca o profundă nedreptate istorică.

Această separare a transformat Muntele Ararat într-un subiect de dispută politică și simbolică de lungă durată între Turcia și Armenia.

Pe parcursul perioadei sovietice, prezența muntelui pe stema Armeniei Sovietice a stârnit proteste oficiale din partea guvernului de la Ankara, care argumenta că includerea unui teritoriu turcesc pe sigiliul unui alt stat reprezintă o pretenție teritorială mascată.

Liderul sovietic Nikita Hrușciov a respins atunci obiecțiile turce printr-o replică faimoasă, întrebând retoric de ce Turcia are semiluna pe steag dacă luna nu îi aparține.

Chiar și după obținerea independenței Armeniei în 1991, tensiunile au persistat, granița terestră dintre cele două țări rămânând închisă timp de decenii din cauza conflictelor regionale și a neînțelegerilor istorice nerezolvate.

În prezent, Muntele Ararat continuă să funcționeze pe două paliere complet diferite, fiind o realitate administrativă turcească și o realitate spirituală armenească.

Pentru autoritățile de la Ankara, masivul reprezintă o zonă de importanță strategică la granița cu Iranul și Armenia, dar și un punct de atracție turistică și alpinism controlat la sânge.

Pentru armenii din întreaga lume, muntele rămâne un simbol al nostalgiei, al supraviețuirii și al speranței de reconciliere, un uriaș de piatră care amintește zilnic de complexitatea istoriei Caucazului.

Hakob e gras și simpatic, știe engleză și e recepționer la Hotelul National, unde ne-am făcut rezervare prin Booking, dar are o veste cam proastă la 7 dimineața, cât e ora la care îi călcăm pragul: nu este curent, a picat sau s-a ars ceva, l-a sunat pe meșter, nu se știe când vine, nu ne poate nici caza, nici măcar face o cafea.

Mihaela pufăie, căci e obosită. În mod suspect, eu nu-s nervos câtuși de puțin, am lăsat-o pe un scaun și m-am dus să explorez străzile din jurul hotelului, căci suntem în centrul Erevanului. Ceva mişto tot gǎsesc eu.

Capitala are un aer bun, încă nu-s 40 de grade, dar aerul e cumva familiar, parcă aș fi în București. Am dat iama într-o alimentară și mi-am luat o lipie și pește sărat, ronțăi de zor și mă doare în cur de viață.

O tânără ce merge dormind se oprește brusc în fața unei cafenele. Mă opresc și eu să văd ce face. De fapt, e angajata cafenelei. Se apleacă și deschide ușa, mă vede și mă invită. E mândră că poate vorbi cu mine în engleză și îmi face o cafea senzațională.

Erevan aduce enorm cu Bucureștiul, dar nu e un oraș oarecare, e unul dintre cele mai vechi orașe locuite continuu din lume.

Îmi dau seama repede că e mult peste Tbilisi (foto jos).

Tbilisi e mai urât și mai negativ ca atmosferă, iar poporul georgian e mai brut, mult mai brut decât cel armean.

O fi mai săracă națiunea armeană, dar Erevan îți dă o stare incredibilă de bine.

E rar pentru mine să nu mă enervez deloc în vreo călătorie din asta mai ciudată. În Erevan nu m-am iritat în nicio situație: am râs, aia e, a întârziat taxiul, aia e, nu are doamna rest, nu-i bai. M-am bucurat zi de zi să mișun prin măruntaiele Erevanului. Ohoooo, și ce măruntaie am găsit! O să vedeți.

Armenia e o tara de buzunar, dar poporul ei e… popor.

Aparent, în 2026, țara asta are doar 2,9 milioane de oameni ce fac lucrul cel mai neașteptat cu putință: încearcă să trăiască în viitor, nu în trecut. Iar experimentul e sângeros, fascinant și complet neînțeles la noi.

Dar aritmetica națiunii armene sfidează logica statală.

Iar pe linia asta, Armenia plânge ca și România: două treimi din popor trăiește în afara țării. Estimările vorbesc de 8 până la 11 milioane de armeni pe glob, din care, așa cum am zis, doar vreo 3 milioane trăiesc în Armenia — restul de 5 până la 8 milioane sunt afară.

În Rusia sunt între 1,5 și peste 2 milioane, concentrați la Moscova, Krasnodar, Soci și Rostov. În Statele Unite, în jur de 1-1,5 milioane, cu epicentrul în California — Glendale, Burbank, Los Angeles cu a sa Little Armenia. Franța găzduiește una dintre cele mai mari comunități europene, estimată la 500-600 de mii, cu Marsilia drept inimă istorică — orașul unde au acostat vapoarele cu supraviețuitori după 1915. Plus Liban, Argentina, Siria, Iran, Australia. Fiecare comunitate cu școlile ei, bisericile ei, ziarele ei, partidele ei.

Diaspora asta trimite bani, face lobby, ține limba în viață — și, paradoxal, e adesea mai naționalistă decât țara însăși.

Armeanul din Los Angeles, care n-a pierdut niciun fiu în tranșeele Karabahului, îi cere Erevanului intransigență.

Armeanul din Gyumri, care a pierdut, vrea doar să nu mai vină încă un război.

Am zis ca voi explica, pentru ca am vizitat ambele tari, diferentele dintre Armenia si Georgia.

Douăzeci de ani, Georgia a fost vedeta pro-occidentală a Caucazului: reforme, Saakashvili, steaguri UE pe fiecare clădire, războiul din 2008 purtat ca pe un wild card.

Armenia era ruda săracă, prizoniera Moscovei, cu bază militară rusească la Gyumri și economie legată ombilical de Kremlin.

În 2026, rolurile s-au inversat complet.

Georgia, cu relația cu Bruxelles-ul înghețată și în plin regres democratic, își pierde rolul construit în două decenii, iar acel rol e preluat, din necesitate, de Erevan — Summitul Comunității Politice Europene s-a ținut în mai 2026 la Erevan, prima dată în Caucazul de Sud.

Țara care avea 20% din teritoriu ocupat de ruși cochetează cu Moscova.

Țara pe care Moscova a „protejat-o” fuge spre Vest.

Haha, Istoria are un simț al umorului pe care niciun scenarist Netflix nu-l poate concura.

Diferența ține și de mentalitate, nu doar de conjunctură.

Georgianul e extrovertit, mediteranean fără mare caldă, un popor de toast-uri interminabile și ospitalitate teatrală, convins că lumea îi datorează admirație.

Era să mă bat de multe ori pe străzile sau în mallurile din Tbilisi, pentru că am față de… „rus”. Mă abordau pe stradă cretini care îmi aruncau vorbe urâte, zicând că sunt rus împuțit. Se calmau cu greu când le ziceam că sunt român.

Armeanul e altfel construit: introvertit, calculat, cu memoria genocidului lipită în ADN și cu o întrebare permanentă în ceafă — cine ne mai trădează de data asta?

Georgia are ieșire la mare și turiști; Armenia are șah obligatoriu în școli și un alfabet propriu inventat la anul 405, pe care îl venerează ca pe o relicvă.

Georgia se definește prin ce arată. Armenia, prin ce a supraviețuit.

Discuție sensibilă - armenii şi evreii. Suferința armenilor e pe silent, a evreilor în toate manualele

Comparația cu evreii e una dintre cele mai incomode lecții despre cum funcționează memoria lumii.

Biografiile celor două popoare sunt aproape trase la indigo.

Două neamuri antice, fără imperiu propriu în epoca modernă, cu religia și alfabetul drept singură patrie portabilă.

Două popoare de negustori și meșteșugari, împinse de istorie în rolul de minoritate-intermediar: evreii cămătarii și croitorii Europei, armenii bancherii și bijutierii Orientului.

Amândouă popoare au fost urâte pentru exact același motiv — reușeau prea bine în case străine.

Amândouă popoare acuzate de aceleași lucruri, cu aceleași cuvinte: lăcomie, clan, loialitate dubioasă.

În Imperiul Otoman, armenilor li se spunea, fără ironie, „evreii Orientului”.

Iar când imperiile-gazdă au intrat în agonie, ambele popoare au fost alese drept explicație, nu întâmplător: minoritatea prosperă și fără stat e victima perfectă, pentru că poate fi jefuită cu profit și ucisă fără consecințe.

Fatalitatea comună a evreilor și armenilor se rezumă crud de simplu: au fost pedepsite pentru succes de către gazdele lor aflate în faliment.

Legătura dintre cele două exterminări e de filiație directă, asta consider eu, fiindcǎ genocidul armean a fost repetiția generală a Holocaustului, iar naziștii au studiat genocidul armean cu creionul în mână.

Istoricul Stefan Ihrig a documentat fascinația presei și elitei germane interbelice pentru „soluția” turcească și pentru Atatürk.

Concluzia reținută la Berlin a fost una singură: se poate. Poți extermina un popor întreg, în văzul lumii, și lumea trece mai departe.

Hitler a spus-o explicit generalilor săi în ‘39, cu întrebarea lui despre cine își mai amintește de armeni.

Genocidul armean reprezintă exterminarea sistematică și premeditată a populației armene din Imperiul Otoman, orchestrată de guvernul Junilor Turci în timpul Primului Război Mondial.

Campania de distrugere a început oficial la 24 aprilie 1915, când autoritățile otomane au arestat și ulterior au executat sute de intelectuali și lideri comunitari armeni din Constantinopol. Acest act inițial a decapitat elita culturală și politică a comunității, facilitând implementarea măsurilor radicale care au urmat împotriva populației civile lipsite de apărare.

Mecanismul principal al genocidului a constat în deportări forțate în masă, cunoscute sub numele de marșurile morții, prin care sute de mii de oameni au fost goniți din căminele lor spre deșertul sirian din regiunea Deir ez-Zor.

Pe parcursul acestor deplasări epuizante, deportații, în majoritate bătrâni, femei și copii, au fost supuși foametei cronice, deshidratării, bolilor și atacurilor brutale din partea bandelor armate și a trupelor paramilitare. Bărbații armeni mobilizați anterior în armata otomană fuseseră deja dezarmați și trimiși în batalioane de muncă forțată, unde majoritatea au fost executați în secret.

Numărul total al victimelor este estimat de istorici între un milion și un milion și jumătate de morți, o pierdere demografică și culturală imensă care a dus la dispariția aproape completă a prezenței armene milenare în Anatolia. Supraviețuitorii împrăștiați în toate colțurile lumii au format diaspora armeană modernă, purtând cu ei trauma unei catastrofe naționale profunde.

Dar există însă și un fir invers, luminos, pe care puțini îl cunosc: romanul „Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh”, epopeea rezistenței armene scrisă de un evreu austriac, Franz Werfel, a circulat pe ascuns în ghetoul din Varșovia, unde tinerii evrei îl citeau ca pe un manual de insurecție.

Iar primul om care a urlat în lume despre măcelul din 1915 a fost Henry Morgenthau, ambasadorul american la Constantinopol — evreu.

Vedeți? Cele două popoare s-au recunoscut unul în altul cu mult înainte ca politica să le despartă.

Dar de ce genocidul evreilor a devenit mai… celebru decât cel al armenilor?

Nu exagerez, genocid evreilor a devenit reperul moral absolut al civilizației, cu muzeu la Washington, zi de doliu la ONU și un cuvânt — Shoah — pe care nimeni serios nu îndrăznește să-l conteste, iar celălalt a rămas o notă de subsol.

De ce? Nu pentru că șase milioane ar cântări moral altfel decât un milion și jumătate.

E trist ce urmeazǎ sǎ vǎ zic, dar explicația e o listă de accidente istorice, fiecare în defavoarea armenilor.

Primul și decisivul: călăul evreilor a pierdut războiul, călăul armenilor l-a câștigat pe al lui.

Germania a fost ocupată, judecată la Nürnberg, silită să-și deschidă arhivele și să-și predea vinovăția la școală.

Dar Turcia a ieșit din propriul dezastru cu o victorie militară, a îngropat tratatul care o dezmembra și a obținut la Lausanne, în 1923, o pace fără niciun cuvânt despre armeni.

Nürnberg contra Lausanne: un genocid cu proces și unul cu amnistie tacită.

Al doilea ghinion: camerele de filmat. Nu e ironie, nu îmi permit. E perspectiva mea.

Holocaustul a fost imprimat pe peliculă — munții de cadavre de la Bergen-Belsen au intrat pe retina lumii și n-au mai ieșit.

Armenii au murit în deșert, departe de obiectivele foto sau de camerele de filmat, iar puținele fotografii au fost făcute pe furiș, cu riscul vieții, de câțiva misionari și de un neamț, Armin Wegner, care le-a ascuns în valiză.

Un genocid fără imagini e un genocid care se poate nega.

Al treilea ghinion: unde s-au creat diasporele. Supraviețuitorii evrei și copiii lor au ajuns masiv la New York și Los Angeles, adică fix în camerele de comandă ale culturii mondiale — presă, universități, Hollywood.

Supraviețuitorii armeni au ajuns la Alep, Beirut, Marsilia și abia târziu în California.

Când Hollywoodul a vrut totuși să facă marele film, MGM a pregătit în anii ‘30 ecranizarea lui Musa Dagh — dar a îngropat-o sub presiunea directă a Ankarei, transmisă prin Departamentul de Stat.

Optzeci de ani mai târziu, istoria s-a repetat în digital: „The Promise”, filmul din 2017 despre genocid, a fost bombardat pe IMDb cu zeci de mii de note de 1 înainte de premieră, de conturi care nu văzuseră filmul.

Schindler are lista lui, armenii s-au ales cu rating sabotat.

Al patrulea accident a fost şi el dur: URSS.

Timp de șaptezeci de ani, memoria armeană n-a avut voie să existe nici măcar acasă.

Armenia era republică sovietică, iar Moscova, care nu voia scandal cu Turcia, a ținut subiectul sub obroc. Abia în 1965, la semicentenar, sute de mii de armeni au ieșit în stradă la Erevan — una dintre primele demonstrații de masă neautorizate din istoria URSS — și au smuls regimului memorialul de la Țițernakaberd.

Evreii au construit Yad Vashem într-un stat propriu; armenii au fost nevoiți să-și cerșească dreptul la doliu de la propriul guvern.

Mai e un motiv, tare trist şi el, pur juridic și puturos ca un pârț: negarea Holocaustului e infracțiune într-o mulțime de țări europene, dar în 2015, la CEDO, în cazul Perinçek contra Elveției, Marea Cameră a decis că negarea genocidului armean e opinie protejată de libertatea de exprimare. Fain, nu?

Același continent, două genocide, două feluri de adevăr.

De fapt, e un concurs subteran al suferinței. Nu între popoare — între memoriile lor instituționalizate.

În jurul Holocaustului s-a construit, legitim, doctrina unicității: crima absolută, incomparabilă, iar orice comparație e privită de unii gardieni ai memoriei ca o diluare sau un sacrilegiu.

Evreii au fost foarte rǎi pe acest subiect.

Decenii la rând, parlamentul israelian a respins metodic recunoașterea genocidului armean, râgâind motive penibile: alianța cu Turcia și reflexul de a nu împărți statutul de victimă fondatoare.

În timp ce în Ierusalimul vechi, în Cartierul Armenesc — pentru că da, un sfert din orașul sfânt al evreilor e, de un mileniu și jumătate, armenesc — comunitatea se topește și se judecă pe terenuri cu dezvoltatorii.

Existǎ o parte şi mai jenantǎ în dreptul evreilor: în vreme ce recunoașterea întârzia, echipamentul israelian ajunsese să domine importurile de armament ale Azerbaidjanului.

În septembrie 2023, avioane încărcate cu tehnică militară israeliană decolau spre Baku cu câteva zile înainte de ofensiva care a golit Karabahul, iar estimările vorbesc de 70% din arsenalul azer provenit din Israel.

Urmașii unui genocid au înarmat epurarea etnică a urmașilor celuilalt.

Apoi, tupeul recent al Israelului. E tupeul de rit nou, pe care il vedem şi în masacrul din Gaza. Țǎrǎnia politicǎ.

Pe 28 iunie 2026, guvernul israelian a aprobat în unanimitate recunoașterea genocidului armean — dar nu dintr-o criză târzie de conștiință, ci pe fondul rupturii totale cu Turcia lui Erdoğan — iar votul final din Knesset a fost suspendat în iulie, înainte de vacanța parlamentară.

Reacția Erevanului? Glacială. Guvernul a transmis că Armenia nu are de ce să răspundă și că refuzul de a participa la instrumentalizarea genocidului servește intereselor țării.

După 110 ani de cerșit recunoaștere, armenii au primit-o de la cine nu mai voiau, când nu le mai folosea, din motive care n-aveau nicio legătură cu ei.

Cadoul a ajuns după înmormântare.

Răceala asta arată cât de adâncǎ e prǎpastia dintre cele două popoare. Evreii au tras după Auschwitz concluzia că memoria fără putere e doar durere, și au convertit-o în putere: stat, armată, bombă, lobby, lege.

Armenii, după un secol de memorie fără nicio putere, testează acum teza inversă: că supraviețuirea se cumpără cu renunțare — la Karabah, la revendicări, la statutul de victimă ca profesie.

Io zic cǎ unul dintre cele două popoare se înșală. Aflăm noi în deceniul ăsta care.

E searǎ. Un pakistanez de la glovoul armean, cǎ şi aici a ajuns contagiosul Glovo, se dǎ jos de pe scuter şi îi pune într-o farfuriuțǎ nişte mâncare unui maidanez.

Doi tineri şi-au dat întâlnire.

Erevan te va şoca cu numărul uriaș de magazine sau tarabe de flori, sunt deschise non-stop la fiecare colț de stradă, iar asta se datorează unei culturi extrem de puternice a oferitului de cadouri, combinată cu o producție locală masivă.

Armenii folosesc florile ca pe un limbaj universal de comunicare, e ceva minunat.

Mihaela e pusă serios pe cotrobăit, mă cară prin ganguri și ulițe, nu ratăm nimic.

Azi are o surprizǎ pentru mine. Mergem în Kond, un cartier ciudat al Erevanului. Şi chiar e ciudat. Nu vrea sǎ-mi zicǎ despre ce e vorba.

Dar eu am citit deja despre Kond.

Kond este cel mai vechi district care a supraviețuit în Erevan, capitala Armeniei, e o adevărată „capsulă a timpului” ce datează încă din secolul al XVII-lea.

Am putea zice cǎ e o mahala cum nu mai sunt azi.

În timp ce restul centrului istoric a fost complet remodelat în perioada sovietică de către arhitectul Alexander Tamanyan, acest cartier a scăpat de demolări, păstrându-și intact farmecul medieval și structura de labirint.

Numele „Kond” provine din limba armeană și înseamnă „deal lung” sau „colină rotunjită”, făcând referire la poziționarea sa geografică deasupra zonei centrale moderne a orașului, deși în perioada stăpânirii persane zona era cunoscută sub numele de Tepebashi.

Kond funcționează astăzi ca un oraș în interiorul orașului, oferind un contrast izbitor cu bulevardele largi și clădirile din tuf roz specifice Erevanului modern. Străzile sale sunt extrem de înguste, adesea de doar un metru lățime, fiind abrupte și pavate neregulat, în timp ce casele vechi sunt construite din cărămidă de lut, piatră de râu și lemn, adăpostind curți interioare ascunse și uși masive din lemn îmbătrânit.

Fiind un fost nod comercial important, cartierul păstrează urmele unei vechi comunități multiculturale, unde se pot vedea încă ruinele unei moschei persane din anul 1687, numită Moscheea Tepebashi, dar și Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, care a fost reconstruită la începutul secolului al XVIII-lea.

În ultimii ani, artiști locali și internaționali au transformat zidurile crăpate ale cartierului într-o galerie de artă urbană în aer liber, plină de graffiti și picturi murale colorate care atrag turiștii pasionați de fotografie. Totuși, din cauza izolării și a lipsei investițiilor în infrastructură, multe locuințe suferă de degradare structurală severă, iar unele zone nu au beneficiat de facilități moderne de bază, precum rețele sigure de gaz sau canalizare optimă, până de curând.

În ciuda acestor neajunsuri, Kond e un loc incredibil unde comunitatea locală trăiește după reguli nespuse de secole, oferind vizitatorilor șansa de a vedea haine puse la uscat la ferestre, copii jucându-se printre arcadele vechi și localnici ospitalieri dispuși să te invite la o cafea tradițională în curtea lor.

Asta era surpriza. Am ajuns în casa ei. Ne-a omenit cu coniac, lebenițǎ rece şi cafei la ibric.

Am vrut sǎ fur cǎțelul, dar nu se putea, e in patrimoniul UNESCO.

Urmeazǎ şi alte episoade despre armeni şi Erevan.

Vezi tu, cititorule, aşa ceva nu prea mai citeşti prin România. De aia te rog sǎ mǎ sustii cu 26 de lei pe lunǎ. Strict Secret e un produs media aparte.

Subscribe now

Am dezabonat peste 10 000 de mocangii in aceste zile. Imi permit sa o fac, fiindca: sunt nr. 1 la sectiunea Substack Romania, din orice pozitie.

Anul acesta imi propun sa ajung la 2000 de abonati platitori. Imi propun sa accentuez prezenta mea pe online printr-o emisiune de 30 de minute in fiecare zi, transmisa multi-channel, fiindca deja am audiente foarte mari pe Facebook si Tik Tok.

Si voi lansa o emisiune online, NU podcast.

CONTRO/VERSAT

Toată lumea crede că știe cine sunt oamenii controversați.

Nu-i adevărat.

Le cunoaștem scandalurile, declarațiile, dosarele, clișeele și etichetele. Îi iubim sau îi urâm înainte să-i ascultăm cu adevărat. Bine, mulți nici nu vor să vorbească. Îi voi face eu să vorbească.

CONTRO/VERSAT este un format TV de interviu filmat în stil cinéma vérité, cu un singur om și o singură conversație. Fără public, fără şezǎtori cu “invitați”, fără efecte, fără întrebări aprobate dinainte.

Nu mă interesează să demonizez pe nimeni, dar nici să reabilitez pe cineva.

Mă interesează omul din spatele controversei.

Vreau să găsesc acea latură pe care nimeni n-a văzut-o. O contradicție. O rană. Un regret. O idee. Un gest. Un adevăr care schimbă perspectiva fără să schimbe faptele.

Vor fi invitați pe care îi cunoașteți și invitați despre care n-ați auzit niciodată, dar care au influențat România din umbră. Politicieni, artiști, moguli, oameni de afaceri, jurnaliști, foști condamnați, victime, supraviețuitori, personaje dispărute din spațiul public și oameni pe care istoria i-a redus la o singură etichetă.

Nu caut senzaționalul, caut complexitatea.

Uneori, cel mai controversat lucru pe care îl poți face este să privești un om fără prejudecăți.

O să vă placă show-ul CONTRO/VERSAT.

Sacha Dragić, boss-ul Superbet, îl fură pe șeful Ringier cu ajutorul lui Sergiu Toader și o pune pe Mădălina Rădulescu pe poziție. Idioții de la Ringier România sunt acum sub sclavia totală a lui Dragić.

A fost anunțul că Andrei Bereandă, șeful Ringier România, pleacă din funcția de conducere.

Ieri, de lene, că-s și eu în vacanță, n-am avut chef să scriu că deja redacțiilor Libertatea și GSP le-a fost prezentată Mădălina Rădulescu, așa că TVR Info mi-a luat-o înainte. My bad.

Apoi, facturistul Obae a dat azi “continuarea”.

Daca tot am intarziat cu exclusivitatea despre Madalina (pe care, curios, sclavul de Obae nu a prezentat-o), o sa va ofer ceva mult mai pretios: “traducerea” celor intamplate.

E nevoie insa de putina istorie.

Si vrea sa va reamintesc de scandalul din toamna anului 2023 de la Ringier, izbucnit după demiterea redactorului-șef Cătălin Țepelin, declanșând o revoltă a jurnaliștilor GSP și Libertatea, care au acuzat conducerea de imixtiuni editoriale în favoarea industriei jocurilor de noroc.

La acea vreme, peste 70 de jurnaliști de la GSP și Libertatea au acuzat conducerea elvețiană a Ringier Sports Media Group (reprezentată prin oficiali precum Robin Lingg) de imixtiune comercială în conținutul editorial și presiuni legate de articolele despre industria jocurilor de noroc. Mai precis, presiuni de la Sacha Dragic, patronul Superbet.

Jurnaliștii de la Gazeta Sporturilor au dezvăluit că presiunile venite din partea managementului Ringier vizau direct modul în care erau redactate sau verificate în avans articolele sensibile despre firmele de jocuri de noroc, în special cele legate de Superbet, care era unul dintre cei mai mari clienți de publicitate ai trustului.

Ringier a susținut că este vorba doar de restructurări strategice, însă conflictul a dus la închiderea ediției tipărite a Gazetei Sporturilor și la plecarea unor jurnaliști cheie, precum Cătălin Tolontan.

Prin aceasta amintire, trebuie sa “vedeti” cele intamplate ieri. Practic, Sacha Dragic l-a “furat” pe seful Ringier Romania si l-a adus in pozitie de conducere la Superbet.

In locul lui Bereanda, Dragic a plantat-o pe stearsa Madalina Radulescu (ce frumos lucreaza acoperitii SIE), si astfel Ringier Romania intra sub “comanda” totala a bossului Superbet.

Cine a “intromisionat-o” pe Madalina? Numele lui este Sergiu Toader, fost membru al echipei de techerghei ciorditori din carea faceau parte Sorin Enache, Mihnea Vasiliu, Catalin Tolontan si altii.

Sergiu Toader este un soi de sclavete al SIE si el, am crezut initial ca s-a potolit cu cacaturile si chiar i-am recomandat aici substackul (azi, l-am “derecomandat”.

Trebuia să îl critic pe Toader în decembrie 2025, când a apărut vestea că, fomist și narcisist dornic de atenție cum e, a acceptat să devină „consultant” pentru Dragić, patronul Superbet. Adică domnul Sergiu Toader, pe de o parte, vitupera pe Substack despre politicienii murdari din România, sistemul corupt etc., iar între timp murea de poftă să mănânce niște căcat în euro, pe simbrie, de la șeful celei mai jegoase industrii posibile. Bleah.

Dragić se crede foarte smart cu mișcările sale de HR, dar nu știe cum a furat gașca asta de techerghei o salbă întreagă de moguli. Au fost prinși de Adrian Sârbu la furat, apoi de Dan Voiculescu, apoi, idioții, prostituații, au fost prinși chiar și de SOV.

Bine, SOV se pișa pe ei efectiv, se pișa pe Enache, se pișa pe Dragoș Stanca și îi dădea la supt prin batistă și lui Sergiu Toader. Sunt prea grele cuvintele mele? Nici vorbă, nu fac decât să citez din stenogramele vremii dintre banditul SOV și sclavetele îndatoritor Sergiu Toader. Să luăm aminteeeee:

Sergiu Toader: Păi Mardoc nu are niciun astfel de ofițer, Mardoc (n.r. – Rupert Murdoch) dă telefon din Australia direct la „The Sun“, în Londra, și zice: ia schimbă-mi, mă, în p…a mea, prima pagină.
SOV: Ai văzut? E atât de simplu, adică stai, mă, ce-mi trebuie? O sugem prin batistă, sugem p…a prin batista? Nu tată! Ea este organizație care trebuie să răspundă intereselor de business ale patronului. Punct. (…)
SOV: Nu, o să rămânem o structură mult mai mică, dar extrem de bine organizată și extrem de eficientă. La ce i-a folosit lui Geoană că a avut sub curul lui toată România, aproape? Băsescu a avut o grupare mică, dar a dracului de bine organizată.(…)
SOV: Nu, acum îmi construiesc o organizație care să răspundă intereselor mele de business, businessul meu fiind doar media. Deci, practic, răspunde și intereselor ei. Că nu vede drumul, să fie sănătoasă, îl văd eu și pe ăla merg.
Sergiu Toader: E corect. Pentru mine e important și ce am construit eu la comanda ta.
SOV: Alo! N-ai înțeles! A fost o etapă. Eu nu-mi reproșez, băiatule, a fost o etapă.
Sergiu Toader: O.K.
SOV: A fost o etapă care a avut și bune, și rele. Fără discuție! De-aia nu stau să fac o analiză pe ce a fost bun, ce a fost rău. Știu ce am nevoie astăzi, astăzi am nevoie de o organizație să răspundă comenzilor mele, ca la Audiul pe care îl am. Am dat de cheie, a pornit, am întors cheia pe stânga, s-a oprit.
Sergiu Toader: Absolut!
SOV: De asta am nevoie.
…………………………………..
SOV: Eu nu manipulez pe nimeni, oamenii trebuie să creadă ceea ce este: este organizația lui Vîntu și răspunde la comanda lui Vîntu.
Sergiu Toader: Asta vreau să le spun.
SOV: Corect.
Sergiu Toader: Că, altfel, nu știu cum se construiește.
SOV: Dar nu vreau altceva, nu mă interesează, nu vreau să comunic o falsitate, adică: băi, sunteți liberi!
Sergiu Toader: Nu, nu.
SOV: Nu sunteți liberi, nene. Vă convine, lucrați, nu vă convine, plecați, ce mare căcat!
Sergiu Toader: Exact asta vroiam să-ți spun, când mă întorc acolo, la butoane, asta trebuie să le spun oamenilor, pentru că mi-ai cerut să fac asta, asta fac, să-mi bag p… dacă nu. Într-adevăr, dacă ai nevoie de asta, îți garantez, o să fie o construcție beton, foarte eficientă.
SOV: Da, bătrâne, de asta am nevoie, de o construcție foarte eficientă, să răspundă comenzilor economice la care este supusă. Nimic altceva. Asta încerc… în sfârșit, ne-am clarificat! Dar asta trebuie comunicat în clar, care vrei, rămâi, care vrei, pleci. Eu nu vreau să manipulez, să prostesc pe nimeni, eu sunt foarte corect. În general, cu oamenii sunt corect.

Asta e Sergiu Toader, nu s-a schimbat deloc.

Și să nu puneți botul la cealaltă mișcare. Gașca de ciroditori Enache-Toader e intactă, chiar dacă disipată, dar mereu la ordinul SIE. Tura asta, Enache joacă în echipa trustului HotNews, unde recent a intrat acționar cu mantă neica Soros:

Așadar, „cineva”, nu spun cine, instituție importantă, tocmai controlează două entități media private cu apetență progresistă-sorosistă.

Și Ringier România, prin Libertatea, și ZYX, prin HotNews, vor începe să latre la unison atunci când ordinul va veni. De exemplu, suspendarea președintelui Nicușor Dan.

PS: SRI, iar sunteți pe spate. Bilal nu e Sacha, refaceți-vǎ strategia!

Ce a pǎțit prietenul meu cu cei de la ANAF

Razvan Dragos e un tip foarte smart, puteti sa il cititi AICI si sa va si abonati, il recomand cu incredere.

Mi-a poprit ANAF contul de persoană fizică. M-am dus la ei și am aflat că e vorba despre o decizie de impunere din 2020. Nu sunt singurul. Presa a relatat despre zeci de mii de români s-au trezit cu conturile poprite (verificați în SPV, dacă încă nu ați făcut-o, să nu aveți surprize).

Pentru că suma era un pic mai mare, a trecut o săptămână până am avut banii în cont. M-am așteptat ca ANAF să-i „sugă” instant sau măcar a doua zi. Nu s-a întâmplat. Boșilor, banii sunt în cont, de ce nu-i luați?

Am zis să mă duc la bancă, pentru că dacă mă bazez pe statul român pot aștepta mult și bine. Digitalizarea e pe hâtie. La propriu, aveam să aflu imediat.

Îi explic domnișoarei situația și îmi zice că ANAF nu ia banii automat. La finalul zilei, banca trimite către ei soldul la zi și nici atunci nu ia toți banii, ci doar o parte, ceva în jur de 33%, din ce am înțeles eu din explicație.

Deci, ANAF îți poprește contul, iar când ai banii, mai vedem, mai discutăm. Păi bă, nu l-ați poprit pentru că voiați banii? De ce nu-i mai vreți???

„Cum facem să se deblocheze contul azi?”, o întreb pe domnișoară.

„Păi vreți să plătiți toată suma?”

„Normal, o am și vreau să am acces la cont.”

„Păi va trebui să facem o cerere cum că vreți să achitați tot și să vi se deblocheze contul.”

Deci, e nevoie de o CERERE ca ANAF să ia din cont banii pentru care mi-a poprit contul. Sunteți bine, coleguții?

Îmi dă o foaie de hârtie. Mă uit la foaie, mă uit la domnișoară.

„Și acum o să îmi dictați ca la școală?”, zic.

„Da…”

Și iată-mă în anul Domnului 2026 scriind o cerere CU MÂNA prin care îi rog pe cei de la ANAF să-și ia banii din contul meu. Colegu’ Kafka, ești atent?

Textul pe care mi l-a dictat domnișoara a fost o burtologie din aia birocratică gen „Subsemnatul, cu CNP, solicit blabla…” Dar, în mintea mea, textul a sunat așa:

„Dragă ANAF, salut! Sunt eu, contribuabilul al cărui cont l-ai poprit ca să-ți recuperezi niște bani. Banii sunt acum în cont. Te rog din suflet să-i iei! E drept că relația noastră a fost tumultoasă de-a lungul timpului, cu perioade în care nu eram atât de responsabil ca acum, cu ani ca 2020, când s-a întâmplat nefăcuta pentru care mi-ai poprit contul. Dar acum e 2026 și printre cele mai mari bucurii din fiecare lună e când îți dau bani, ca să mă știu scăpat. Ce voiam să te rog, dragă ANAF, poți, te rog, să-mi iei din cont banii pentru care l-ai poprit? Te rog din tot sufletul, TE IMPLOR să-mi iei banii din cont, ca să mă pot bucura din nou de el! Crezi că poți face asta pentru un umil contribuabil care își plătește dările la timp? Îți mulțumesc din inima mea de contribuabil! Te pup pe portofel!”

În câteva ore de la depunerea cererii, aveam contul deblocat.

Mulțumesc, ANAF, pentru promptitudine!

PS: Saga continuă. S-a deblocat doar contul prin care am făcut plata, iar contul de la o altă bancă e în continuare blocat. M-am dus la ANAF, să văd care e faza. Ei bine, poprirea EXISTĂ ÎN CONTINUARE, pentru că banii încă nu au ajuns la ANAF! Probabil pentru că am efectuat plata vineri, după ora 12:00, program scurt, alea, alea. Iar banca a deblocat contul pentru că am efectuat plata prin ei. Pentru cealaltă bancă, aștept să intre banii la ANAF. Frumos, elegant, cât de cât.

Cum sunteți manipulați - schema completǎ

Marii influenceri/persoane publice din România scriu la comandă. Știu ca știți 😂 Pe mine inca mă distrează chestia asta. Ați observat probabil cum au toți în același timp aceleași idei, aceleași păreri, aceleași convingeri.

Mecanismul este absolut identic și deja extrem de bine documentat și folosit pe piața din SUA. Se numește Astroturfing și Pay-for-Play Political Influencing.

Ashley St. Clair, fost influencer MAGA și fosta iubită a lui Elon Musk, a vorbit pe larg despre cum funcționează acest sistem. În România a fost implementat la fel, dar pe bani mai puțini.

Dar care e sistemul?

Subscribe now

Read more

Am decis să fac asta cu toți cei ce mă citesc gratuit de peste un an (și mai mult).

Probabil voi da jos peste 200.000 de cititori, asta e, mi se rupe, urăsc românii mocangii și nesimțiți.

Dacă 26 de lei pe lună în 2026 li se pare unora o sumă enormă, atunci înseamnă că acești mocangii îmi insultă inteligența.

Or fi situații excepționale de sărăcie extremă, dar până și ultimul cerșetor de pe stradă are 26 de lei. Dacă tu nu ai, atunci fuck off de pe site-ul meu.

Aseară, de la atâta muncă și stres, mi s-a tăiat softul, cel mai probabil un sindrom de burnout. Asta vine pe fondul unei epuizări psihice și fizice, am exagerat în ultima vreme cu entuziasmul și m-am „ars”, io care îi predam prietenului meu Alin, alt workaholic de campionat olimpic, lecții despre zen.

Așa că în această dimineață mi-am luat nevasta și copilul, ne-am suit în mașină și am fugit în lume câteva zile, fără azimut (stați calmi, o să scriu în continuare).

Nu e treaba nimănui că am sau nu 1.600 de cititori care îmi plătesc 6 dolari (alții și mai mult) în fiecare lună, după o muncă de 5 ani, ZI DE ZI în majoritatea timpului.

Dar e treaba mea să mă asigur că acestor 1.600 de cititori le asigur respectul meu, livrându-le universul meu, cunoștințele și viziunea mea despre viață, cu prețul stresului și oboselii mele.

Că-i vară, că-i iarnă, că-i duminică sau Crăciun, eu vă scriu aici mereu, cu aceeași pasiune.

De la meseria asta futută mi-am pierdut aproape complet auzul, dar nu accept să îmi pierd și demnitatea sau să îmi folosească niște papagali munca moca (ieri îmi scria unul că are bani să plătească, dar nu vrea, fiindcă el consideră că ziariștii trebuie să servească comunitatea, fmm).

Aveți aici butonul de subscribe, decideți voi în consecință dacă vă interesează sau nu ce scriu.

Subscribe now

Voi dedica aceastǎ duminicǎ lucrurilor frumoase, dar şi lucrurilor triste sau “urâte” care sunt (şi ele) frumoase.

Azi vǎ ies cu plinu-n cale

Acuma că nu e o găleată cu lapte, aia e. De dimineață, Sabin, prietenul meu, mi-a trimis cel mai recent „cadou” al pisicilor sale. El stă undeva „la țară”, în Cluj-Napoca, într-un loc senzațional, și a devenit master of cats, mai precis al unui efectiv de 15 feline.

Le-a făcut culcușuri, iar pisicile, recunoscătoare, dându-și seama că fraierul de Sabin nu știe să vâneze, dar că-i om bun, s-au gândit că poate ar mânca și el un șoarece la grătar.

Sau un şarpe.

Cât talent pentru un gag ce pare simplu!

Azi, picturǎ nouǎ, pe aia de ieri am vândut-o deja cu suma de…

Incredibil e că nici nu apuc să le fac reclamă prea mult picturilor din seria „Violatorul de vrăbii”, că le și vând.

Pânza „Pisălograme” (asta de jos) am vândut-o ieri cu 15.000 de euro. Nu-i rău. E superbă, are doi metri pe unu cincizeci și va sta într-o casă minunată a cuiva foarte special. I-am și zis cumpărătorului că ar trebui să îi dau eu bani, fiindcă în casa lui sunt invitați numai oameni de vază care sigur o vor remarca și (sper eu) îmi vor deveni clienți.

Azi, mai scot una pentru voi.

Seria “Violatorul de vrǎbii” o sǎ vǎ intrige. Am şansa enormǎ sǎ vǎ fac sǎ citiți şi poeziile mele, dacǎ nu le-ați citit deja, dar şi sǎ le vedeți transpuse pe pânzǎ.

Poezia-pânzǎ de azi se numeste: “Yo no soy perfecta!”. (200x 145 cm, acrylic and oil stick on canvas, mixed media)

Dar care e poemul dupǎ care am creat pânza?

E un poem ciudat, haha, l-am scris pe la 25 de ani, finalul o sa îi intrige pe pudibonzii ipocriți. Mi se rupe.

Yo no soy perfecta!

de Liviu Alexa

așa cântă ea dimineața,

mișcându-și sfârcurile umflate

ba în baie,

ba în bucătărie,

să vadă de ce nu e încă gata cafeaua.

yo no sooooy perfecta!

și trece nepăsătoare pe lângă mine,

lăsând în urmă dâre de somn și vanilie.

eu cred că-i perfectă,

poza perfectă a unei femei ce ține în mână o cană și privește pierdută pe geam:

„Iubi, ai lăsat în mine?”

PS: Cine e interesat sǎ o cumpere sǎ îmi scrie pe “privatǎ”.

Au mai fost nebuni ca Alexa în istoria Artei care au transpus poeme pe pânzǎ? Ba bine cǎ nu! Uite-l pe Fuseli

Pictura romantică Mad Kate a lui Henry Fuseli din perioada 1806–1807 este ilustrarea vizuală directă a unui fragment celebru din lungul poem The Task publicat în 1785 de poetul englez William Cowper. Versurile spun povestea tragică a unei tinere servitoare care își pierde mințile din cauza suferinței extreme după ce logodnicul ei marinar…

de aici, doar abonații plǎtitori merg mai departe.

Tu, carele eşti mocangiu, bye bye.

Subscribe now

Read more

Nu, e o scuză inadecvată. Mândruță e genetic un imbecil, desigur, pe factură, că numai așa i se îndoaie coloana vertebrală.

Mǎlǎele a fost nostradamic: iatǎ descrierea lui Mândruță

Internetul l-a abțiguit imediat pe imbecil:

E un om mișto Lucian Mindruta!

de Mihai Radu

E pozitiv, e plin de viață, zâmbește în toate pozele, cred că se trezește râzând, se urcă pe bicicletă și începe să dea Sărutmâna doamnelor pe stradă. Viața e frumoasă cu Lucian, capitalismul un vis frumos, iar democrația e salvată în fiecare zi prin mobilizări civice și postări în care Lucian invocă anticomunismul și anticorupția.

Azi, țara îi cere să pută dacă e nevoie. Iar Lucian acceptă provocarea.

Înainte mă enervau prostiile lui Mîndruță, acum mă distrează. A îmbătrânit, a albit, dar mintea îi este mereu tânără, foarte tânără, adolescentină și nu vrea nici de-a dracului să se maturizeze.

A făcut Lucian anticorupție până s-a făcut corupția de două ori mai mari, dar luptă mai departe, viitorul patriei îl cere.

S-a închinat Lucian la icoana privatului până când și privatului i-a fost cam jenă.

A îngenunchiat în fața lui Adrian Năstase, ceea ce niciun alt bărbat n-a mai făcut asta în public.

S-a scăldat cu Norica Nicolai și cine știe ce alte nebunii n-am fi văzut cu Lucian dacă șefii lui n-ar fi hotărât că a venit vremea să fie om de radio.

Mai puțin spirit critic decât la Lucian poți găsi doar la Lucian mâine.

E mișto Lucian Mîndruță! Găsește mereu o cale nu neapărat să se facă de rahat, cât să atragă atenția: ”Hei, hei, ia uitați aici cum vreau să sar peste acest gard, însă voi da cu dinții de bordură!” Și dă cu dinții de bordură, dar zâmbește mai departe, cutezător, neînfricat, plin de borș pe la bot. Lucian, ai tricoul plin de sânge, și nici nu mai speli, ce-o să faci?

E mișto Mîndruță. E limpede că face totul cu inima deschisă: efectiv crede în tot ce i se aruncă, e dedicat, pune suflet, își dă inima pe tavă pentru toate momelile pământului, pentru toate șmecheriile dreptei. Nu e boală a capitalismului pe care Lucian să nu o fi luat-o zâmbind pionieresc, mândru că l-au penetrat, a mia oară, cele mai ieftine crănțănele ale establishment-ului și biznisului. Cred că și Serviciile testează chestii pe Lucian, în sensul: dacă mușcă Lucian e ok, cam ăsta e nivelul.

Și mușcă Lucian al meu din suflet. E mișto. Copilul lui Forrest Gump cu Anamaria Gavrilă. Sorry, Forrest!

Respect, Lucian, mulțumim că ne salvezi și azi. Și iartă-mă că am consumat atâta curent cu această postare despre nimic.

Seria “Violatorul de vrǎbii”

Nu-mi aduc aminte să-mi fi fost dor atât de tare să fac ceva în toată viața mea cum mi-a fost recent dor să pictez, să intru din nou în studio, și vorba aia, abia plecasem de acolo acum două sau trei săptămâni.

Iubesc meseria de jurnalist și scriu în fiecare zi de 28 de ani, dar intru în transă doar când pictez și, cum se zice, mă uită Dumnezeu acolo, în garajul meu.

Azi încep altă serie despre a cărei soartă nu știu ce să zic, dar până la urmă nu cred că trebuie să pictez pentru a ajunge la Paris sau la Roma, ci tre’ să pictez pentru mine, și asta și fac. Dar astăzi fac ceva mai mult, fac ceva ce nu cred că s-a mai făcut foarte des în lume.

Am decis ca în noua mea serie - “Violatorul de vrăbii” - să transpun în imagini primul meu volum de poezii, început la 17 ani, da, ați auzit bine, cele mai aparte poezii pentru mine din primul volum vor deveni pânze.

Seria asta e una din rarele șanse pe care le aveți ca să îmi vedeți sufletul așa cum e și mintea mea “fără perdele”.

Acesta e primul tablou din serie.

Aşa mi-am imaginat eu poezia “Pisălograme”, ale cărei versuri scrise de mine le atașez. În seria asta, nu voi mai oferi explicații pânzele mele, consider că poeziile mele vor reflecta întru totul arta mea.

PS: Am postat tabloul joia asta pe Facebook. Vineri l-am şi vândut cu 15 000 de euro.

Pisălograme

de Liviu Alexa

vrei să facem dragoste?

vrei să facem ură?

vrei să facem fructe?

vrei să facem ploaie?

vrei să facem dreapta?

vrei să facem pace?

vrei să facem versuri?

vrei să facem becuri?

vrei să facem spume?

vrei să ne prefacem?

Seria “Noi suntem Apocalipsa” - vânduta integral. Sunt cel mai bine vândut artist emergent român pe 2026 in plan intern

Si nici cu seria “Filcǎi” nu ma plâng. Mai am opt panze disponibile din 20 la “Filcai”.

Normal ca sunt bucuros, am vandut totul fara galerie, doar pe eforturile mele. Si pot dovedi sumele si tranzactiile, in caz ca vreun curator sau galerie de top contesta ceva.

Cel mai important pentru mine e ca oamenilor le place arta mea si de aia o cumpara.

Am primit o sugestie interesanta de la cineva: sa fac o reducere mai mare pentru cei care nu au cumparat niciodata arta pentru casele lor, dar ar vrea sa inceapa cu mine. Adica sa impulsionez achizitia in randul celor ce nu vor face specula cu tablourile mele, ci le vor cumpara doar pentru ca le place si le vor pastra. Si cred ca e un argument pertinent.

Daca sunteti interesati, puteți vedea AICI ce e disponibil.

O emisiune EXCELENTǍ! Musai de citit/vǎzut!

M-a bucurat invitația lui Marius, a ieşit o emisiune top.

Marius Ghilezan:

Ziua bună!

De dimineață vorbim cu Liviu Alexa. Sper să fiți cât mai mulți în apropierea noastră, pentru că pe Liviu Alexa îl prindem rar și îl vedem des în postări.

Eu aseara am fost la Robert Turcescu și discutam despre cât de strâmț e cercul nostru al
ziariștilor liberi, care nu depind nimeni și de nimic și nu sunt obedienți pădurilor.
Și zic, bă, dar dintre toți, Liviu Alexa e cel mai ciuruit pe tabla juridică a țării.
Băi, nu-mi zice, copiază ceva de pe un site și îl cheamă la criminal.
Deci îl las pe El să-mi spună. După aia vă spun și eu ce am pățit azi noapte, pe la unul noaptea m-a oprit în trafic. Aceeași poliție, miliție din Buftea, m-a prins că, și mașină nouă fiind, m-a prins că n-am ITP, că expirase de o săptămână. Mi-a dat 1.900 de lei, 9 puncte, trimiterea talonului la București.
Și zic, dom’le, dar am ucis vreun câine pe stradă. Vă rog, frumos, fiți mai îngăduitori. Probabil că nu știți ce-i cuvântul îngăduitori. Pedeapsa maximă.
Vorbesc cu fratele meu la Timișoara și îmi spune, bă, dar acolo poliția ne oprește noaptea și ne spune, vezi că a expirat ITP-ul. Du-te și fă-ți! Cum e în Cluj?

Liviu Alexa:

Ce să zic, frate? Măcar noi suntem bine. Adică, față de băiatul ăla de la Constanța, care s-a certat cu un procuror în trafic și i-a făcut dosar și n-a scăpat de acuzații decât după 8
ani, noi suntem. ca să fac mișto, bine.
Vă salut, prieteni. Uite, suntem și pe TikTok cu Marius Ghilezan. Să-i dați like la canalul dumnealui de YouTube.

Niciodată n-am avut conștiința asta că sunt vânat până anul ăsta.
Adică, după ce am furat-o cu procesul cu Oana Gheorghiu, ce să mai zic? Ostracizat, vânat? Suntem toți așa, de fapt. Am tras eu bățul mai scurt, cu 200.000 de euro, dar, până la urmă, dacă suntem corecți, pentru că eu nu sunt un smiorcăit, fiecare ziarist proeminent din țara asta, cu clanță mare, Ghilezan care o fi, într-un fel sau altul, este ostracizat.

La nivel de Europa, libertatea de exprimare este deja o vulnerabilitate continentală după părerea mea.
Uite ce se întâmplă în Germania. Există o tonă de delicte de opinie, o tonă care sunt condamnate. Nu mai ai voie să-i zici la Merz nimic.
Unul a primit poliția acasă, pe post de cadou, că a scris, vine Pinocchio în oraș, adică referindu-se la Merz.
Astea sunt vremurile. Un pic miroasea hitlerism pe aici, prin continent. Dar ce să zic? Se pare că e libertate mare și că dictatura este în China sau nu mai știu cu unde.

Marius Ghilezan:

Bun, noi care am prins perioada comunistă știm că de cenzura comunistă mai puteai scăpa. Printr-o ironie, printr-un roman, printr-o poezie, prin artă. Iată că acum nu poți nicicum.
În Marea Britanie sunt 12.000 de britanici la pușcărie pentru delict de opinie.
Când zici despre Germania, la începutul războiului am avut trei ziariști: de la Frankfurt, de la Allgemeine Zeitung, de la The Zeitung și de la postul public de televiziune. Și zic, bă, mă, dor șelele, sunt la tratament, la Eforie Sud. Dacă vreți, veniți aici. Ce vreți de la mine?
Să-i ajut să afle informații, să ajungă mai repede la informațiile legate de caravanele ucrainiene. Pe Siret, pe unde mergeau, portul Constanța. Le-am facilitat la Ministerul Transporturilor, porturile, să poată să filmeze, să facă nu știu ce.
După o săptămână se întâlnesc cu mine, mulțumesc frumos, dăm și noi o masă, că ne-ai ajutat și zice, dar nu te superi.

Liviu Alexa:

Marius, știi ce mă deranjează pe mine cel mai tare, apropo de comunism?
Că poporul ăsta de căcat, care de una până alta avea o viață destul de bună în comunism, până când se-l apuce pe Ceaușescu problemele psihice, cu datoria, poporul ăsta zâmbrea și zbiera în continuu cu apartament de la fabrică sau de la partid, cu serviciu de la partid, cu un concediu pe an, făcut cum se poate, zâmbrea după libertate de exprimare.
Că de-aia au făcut dracu Revoluția, nu? Că nu ne puteam exprima.

Marius Ghilezan:

Nu m-ai lăsat să termin. Și atât mai am, o propoziție de spus.
Zice, nu te superi pe noi. Mi s-a tradus în fiecare zi editorialele tale din România Liberă.
Zice, tu în germane n-ai fi putut să scrii ce scrii aici.

Zic, știu că acolo e totul sub cheie, totul e pe bază de narativ oficial.
Asta e diferența între mine și voi. Eu iau 700 de euro că scriu în fiecare zi, voi luați 7.000 de euro că faceți o anchetă la 3 luni.

Liviu Alexa:

Păi de-aia e foarte trist. Foarte trist. Sincer.
Și atunci întreb poporul ăsta care a luptat, vezi Doamne, dar nu a prea luptat poporul, au luptat numai câțiva, câteva mii de români în stradă, la Timișoara, Sibiu, etc., București.
Poporul ăsta care zbiera și făcea, vezi, Doamne, că nu avea pe unde să debușeze nevoia de libertate de exprimare. Poporul ăsta astăzi asiste inert la legea Wexler, la rahatul de la IICCMER cu Adrian Păunescu și cu statuia lui amărâtă, că aia e problema papagalilor de la IICCMER, o statuie, da? Statuia lui Păunescu.
Și atunci am zis că poate facem un proces de insistenție. eu sper să vină și vremea lui Eminescu, în care nu-l mai considerăm poet național. Eu sper să fie șterse interviurile cu Paul Goma despre evrei. Sper să ne îndreptăm și spre Mircea Dinescu, cât e în viață, să-l ostracizăm pentru că l-a pupat în cur pe Băsescu.
Am spus într-un TikTok, care a avut mare succes, că un popor care își editează trecutul, este un popor lipsit de coaie. Un popor care asiste inert la acest progresism, acest cancelism împuțit, este un popor lipsit de demnitate. Asta e, să se supere cine vrea.

Marius Ghilezan:

Sigur că trăim o vreme de cenzură la nivel european și încă noi mai avem libertatea, faptul că sunteți acum în live public…

Liviu Alexa:

Dar nu e cenzură. Nu e numai cenzură, e dictatură, Marius. O să vină vremea dictaturii digitale, o să vină vremea dictaturii financiare digitale. Românii, de proști ce sunt, habar n-au ce li se întâmplă.
Acum două săptămâni a fost expandat termenul ăla de, nu știu cum îi zice, la legea europeană, de către toți parlamentarii noștri. Inițial, legea supravegherii, nu știu cum, era dată pentru a suprima foarte rapid pedofilii. Dar, de fapt, era o cale, sau a fost și este considerat, o cale incredibilă de intromisiune în tot ce înseamnă viața europenilor.
De la toate aplicațiile, poți să ai tu Signal, poți să ai tu ce vrei, pentru că de acum înainte…

de aici doar abonatii platitori au acces. hai, ca 26 de lei in 2026 nu e mult.

Subscribe now

Read more

Dar se vede că tupeul de sinecurist cultural și pupincurist de gulere albe al domnului Liiceanu s-a transferat și la angajații săi de top. De exemplu, la domnul Gârmacea care ia la mișto activitatea poetică a lui Adrian Păunescu, mare parte a ei condamnabilă, fără îndoială, dar fără să echilibreze lucrurile și cu perspectiva valoroasă a acesteia. Sau cu alte perspective.

Într-un bricabrac de idei aruncate la întâmplare pe Facebook, domnul Gârmacea devine chiar dezechilibrat când minimizează fenomenul Cenaclului Flacăra la un, citez: „setting de festival rock pentru cultul personalității lui Ceaușescu”, fără să mai adauge și context.

Un intelectual atât de fin ca dumnealui care este și redactor-șef la prețioasa editură Humanitas ar fi putut măcar să-și aducă aminte ce a însemnat cu adevărat Cenaclul Flacăra fiindcă, născut în ‘75 fiind, îmi e greu să cred că n-a fost atins de fenomen prin părinții săi, fără să am pretenția că îi știu situația familială.

Ironizându-i pe cei din generația părinților mei care au pus, vezi Doamne, botul la fenomenul Cenaclului Flacăra, am zis că poate n-ar fi rău să vă explic, așa cum mă pricep, contextul în care milioane de români s-au lăsat amprentați de Flacăra, astfel încât ei să ajungă astăzi în viziunea lui Gârmacea, viziune prea dură, niște oameni de care „propaganda lui Păunescu” s-a prins „ca râia de scroafă”.

Cenaclul “Flacăra” la Sala “Siderurgistul”, în anul 1978. 📷 Foto: Călin Corpaciu

Din punctul de vedere al domnului Gârmacea, ideea de ideologie naționalistă nu poate exista decât aditivată cu adjective, deci doar naționalism-comunism, naționalism-legionar, naționalism-hitlerist și, cei care aderă cu această mișcare de naționalism, astfel că cei care consideră că sunt importante interesele unei națiuni, suveranitatea și autodeterminarea ei, sunt niște cretini, niște analfabeți, niște nespălați, niște oi manipulabile.

De când îi cunosc eu mai bine pe părinții mei, adică de vreo 47 de ani, nu mi-au dat impresia că sunt analfabeți sau nespălați și am ajuns să fiu convins că tata, care a terminat Facultățile de Istorie și de Biblioteconomie cu 10, a avut mereu capacitatea la purtător de a discerne între propagandă și valoare culturală. Nu știu dacă domnul Gârmacea a crescut la țară sau la bloc, dar știu cum s-au născut și au crescut părinții mei: la casa de copii.

Când mulți spuneți că părinților voștri le-a fost greu în anii aceia de după cel de-al Doilea Război Mondial, am certitudinea că într-un fel aparte părinților mei le-a fost la orfelinat cumva și mai greu.

În 1951 toți copiii din orfelinatele României se chinuiau, fără să știe, să supraviețuiască, la propriu, atât din punctul de vedere al mâncării, care era strict controlată, puțină și în forme de rații, cât și din punct de vedere fizic fiindcă nu exista un prea mare interes, cel puțin în perioada de influență stalinistă, pentru îmbunătățirea stării de sănătate a copiilor, lucrurile liniștindu-se cât de cât doar după 1957–1958.

Dacă vă puteți închipui, totuși, și ăsta este un episod absolut necunoscut din istoria recentă a României, din puținul pe care îl avea statul român pe la 1950 pentru orfanii săi cetățeni, tot s-a găsit îndestulă mâncare și destule medicamente, paturi comune și un acoperiș de orfelinat pentru miile de copii greci care au fost forțați la exil împreună cu părinții lor de-a lungul războiului civil grecesc dintre 1947–1949, un episod îngrozitor de trist prin care 6000 de copii au ajuns în România speriați, dezorientați, plini de râie, păduchi, febră și traume psihice neșterse vreodată până la moartea lor.

Comuniști sau nu, stalinizați sau nu, cei din conducerea României de atunci nu au închis ușa țării acestor năpăstuiți ai soartei.

Mama și tata n-au cunoscut altă viață timp de 18 ani decât cea a caselor de copii, indiferent pe unde i-a trambalat statul, la „închisorile” de la Prundul Bârgăului sau Beclean, mereu și mereu ai nimănui, până când la 18 ani, adică undeva în 1969, statul i-a aruncat în stradă pe toți.

Doi dintre ei, Crăciunica și Ioan, deși nu aveau în buzunar nici măcar o lingură și o furculiță, au reușit cumva să facă școli superioare, să încropească o casă, o bibliotecă și să crească doi copii, fără să divorțeze, fără să se bată, ieșind din colivia vieții cu niște pensii de tot căcatul și cu eterna întrebare în suflet, mereu nerostită: cu ce am greșit de a trebuit să trăiesc o asemenea viață?

Cele mai vii amintiri ale vacanțelor din vremea comunismului, adică din 1986 până la Revoluție, că după aia am trecut la minunata tranziție, sunt cu mine și cu fratele meu jucându-ne dame sau colorând, în sunetul vinilurilor cu Mirabela Dauer, Hrușcă, Șeicaru, Ducu Bertzi, Marius Țeicu, Bănică SR, Anda Călugăreanu, Angela Similea, Corina Chiriac, în estam-urile cupletelor și scheciurilor interpretate de Dem Rădulescu, Stela și Arșinel. Cu vinilurile întoarse la nesfârșit, poate chiar de un miliard de ori, ale celor de la Phoenix, Holograf, Iris, sau de ce nu, cu înfricoșătoarele transpuneri radiofonice ale Omului invizibil sau ale romanelor polițiste ale Agathei Christie.

În 1969 propaganda oficială comunistă începea să fie creionată sub auspiciile unor directive ideologice pentru construirea „omului nou” de care își bate cu atâta superioritate joc domnul Gârmacea astăzi.

O să râdeți, dar politicile, cel puțin din zona editorială, care vizau tineretul au mers foarte mult la începutul anilor ‘70 spre ceea ce putem numi astăzi o liberalizare a exprimării literare și artistice, mai ales după momentul ciudat al anului 1968, al rebeliunilor studențești, nu numai din occident, ci și din lagărul socialist, „momente” care nu au avut cum să nu-l facă pe Ceaușescu să se gândească că trebuie să facă ceva în privința „tineretului” care nu mai putea fi considerată o categorie sigură din punct de vedere cultural-ideologic, ci una puternic tentată să imite curente, tendințe și mode din lumea occidentală.

Până să ajung să vă vorbesc despre Flacăra ca fenomen, e important să vă spun că în 1969, când tata împlinea 18 ani, tocmai s-a luat decizia reorganizării Editurii Tineretului din care s-au născut în acel an Editura Ion Creangă dedicată copiilor și adolescenților și Editura Albatros, consacrată elevilor de liceu, studenților și tinerilor scriitori. De editura asta s-a ocupat scriitorul Mircea Sântimbreanu timp de aproape 26 de ani și sper, fiind malițios, ca cei de la IICCMER să-l treacă pe catastiful oprobriului public și pe el și poate chiar să ardem împreună cu trotinetiștii toate volumele cu Recreația Mare, într-un foc al epurării în Piața Victoriei.

Ce vreau să spun este că nu Păunescu a fost inițiatorul programului ideologic inițial de conformare artistică a „Generației de mâine”, ci personaje de genul Dumitru Popescu „Dumnezeu” sau Ion Dodu Bălan care s-au ocupat cu „eficiență educativă și politică” de eliminarea tuturor „manifestărilor cosmopolite, sexualizante și onirice” pentru o nouă estetică populară, o „estetică a maselor” cu scopul „modelării gândirii și sensibilității tinerei generații, formării ei în spirit patriotic și comunist”.

Baza Cenaclului Flacăra ca fenomen artistic de masă a fost pusă prin editarea la început de cărți revoluționare, cu eroi exemplari, de preferință din rândurile clasei muncitoare, unul dintre „directorii de marketing” ai noii estetici proletare fiind penibilul Aurel Baranga, scriitor conformist și dramaturg de doi lei, un dezlănțuit adversar al literaturii onirice. Pe toată această retorică agresivă și-a construit Baranga teza, spunând că „literatura pe care o facem noi este plătită de clasa muncitoare și de poporul nostru cu sânge și trebuie creată o artă legată de popor”, la zidul acuzațiilor, fiind așezat pe post de exemplu rebelul Dumitru Țepeneag.

Este și momentul în care asistăm la primele ieșiri publice de importanță majoră ale unui tânăr poet, pe numele său Adrian Păunescu, cel care debutase cu puțini ani înainte prin trei volume de poezii senzaționale: Ultrasentimente – 1965, debutul său editorial, Mieii primi – 1966, și Fântâna somnambulă – 1968, care l-au urcat cu viteză cosmică pe tânărul poet în topul poeziei contemporane, alături de Nichita Stănescu și Marin Sorescu, pentru lirismul pur, metafora liberă și sensibilitatea versurilor sale.

Era ceva paradoxal în acest tânăr poet ce apărea în mijlocul unei furtuni dogmatice dure a postcomunismului stalinist din anii ‘50. Un temperament exploziv combinat cu o șocantă delicatețe a sentimentelor intime și familiare. Era doar o felie din personalitatea acestui om talentat. Lucrurile aveau să se schimbe cu el și pentru el.

În 1971, însuși Ceaușescu se implică fățiș „în dezbatere”, înfierând ploconirea în fața modelului cultural vestic, cerând Ministerului Culturii să combată aceste „tendințe” în rândurile tineretului.

Anturajul lui Ceaușescu l-a convins pe acesta și de faptul că, pentru a câștiga bătălia ideologică, nu e nevoie numai de instituții rigide și rutină programatică, ci și de personalități puternice care să îndrume tineretul pe linia „corectă”, folosind însă în mod surprinzător metode neconvenționale prin promovarea unei literaturi și a unei muzici care să semene cu ritmurile occidentale, dar care să se revendice de la surse artistice autohtone și folclorice, mascând o diversiune naționalistă.

Estimând orgoliul său imens și dorința de a ieși în evidență, crengile uscate politice ale lui Ceaușescu i-au făcut lui Adrian Păunescu o ofertă greu de refuzat – să devină vectorul, „îndrumătorul unei mișcări naționale”, care să modeleze o nouă generație.

Astfel apărea, la 17 septembrie 1973, la nici o săptămână după puciul de la Santiago, operațiunea Cenaclul Flacăra, un soi de copie ideologică, artistică a curentului chilian Nueva Canción, demolat decisiv în zilele fierbinți ale acelei veri, când lovitura de stat care l-a instalat pe dictatorul Augusto Pinochet a dus la căderea regimului Allende și la asasinarea pe Stadionul Chile a lui Víctor Jara, vocea cea mai iubită a mișcării. La nici o sǎptǎmânǎ dupǎ ce la Santiago se “împușca” conceptul original, la București se lansa copia de laborator.

Nu e o asociere forțată cea pe care o fac și nici o acuză inedită, și anume că Flacăra a fost un soi de rebranding al mișcării chiliene. Incipiența Cenaclului Flacăra a fost bine documentată în anii trecuți de cercetători importanți precum Mioara Anton sau Bogdan Cristian Iacob, Cosmin Nasui sau Cristian Vasile.

Destul să vă spun că pentru crearea fenomenului Cenaclul Flacăra s-au depus eforturi extraordinare, fiindcă ideea de „om nou” a fost în fapt, la acel moment, cel mai important obiectiv al cizmarului pentru noul proiect societal.

S-au depus eforturi imense de logistică, finanțare și modelare pentru a controla timpul liber, pentru a direcționa lecturile, muzica și informarea „generației tinere”.

Autoritățile comuniste și-au dat seama repede din rapoartele Securității că mai ales curentele pop-rock sunt „ce trebuie” și că se impune să fie în așa fel „amenajate”, prin raportare la cultura oficială, încât să dea impresia tineretului că discutăm despre o nouă cultură recreațională la fel de rebelă și frumoasă, ba chiar la fel de subversivă ca și cea vestică, astfel că muzica pop-rock „nouă” trebuie să fie pentru moment singurul focus al propagandei, pentru tinerii care căutau o alternativă la existența cenușie și plină de restricții din regimul socialist.

Sub aparența unor manifestări locale autentice, cu iz subversiv, evident și el aparent, Securitatea și instituțiile specifice de propagandă coordonau instituțional și logistic totul, până la detalii penibile, mai ales că acum aveau figura impunătoare a lui Adrian Păunescu pe post de dominator histrionic al maselor.

Știa Adrian Păunescu că este un instrument? Îmi e greu să spun, dar revin din nou la contextul temporal, căci el este mereu și mereu important.

Aflat la începutul conducerii sale, în 1972, Ceaușescu nu putea fi considerat musai un dictator comunist sadea, din contră, era chiar o vedetă rebelă a comunismului european.

Cu nici cinci ani în urmă, Ceaușescu comisese un act șocant de sfidare la adresa Uniunii Sovietice, condamnând public invazia Cehoslovaciei și refuzând să trimită trupe, România fiind singurul stat din blocul sovietic care nu a participat la intervenția militară.

Tsunamiul de admirație în plan extern, venit până și de la „dușmanii capitaliști”, a înecat și ultimele îndoieli interne ale poporului despre faptul că Ceaușescu ar fi putut să fie un dictator în devenire.

Exact de asta Cenaclul Flacăra a lovit exact, fiindcă percepția majorității covârșitoare a societății românești era că Ceaușescu e un lider patriot.

Ceaușescu a fost cucerit în prealabil de ideile lui Adrian Păunescu, care petrecuse în 1970 un an în Statele Unite și care povestise în mai multe cercuri despre mișcările culturale ale tineretului de acolo, despre manifestările exterioare ale tinerilor din campusurile americane.

Cel mai probabil că liderului comunist i s-a părut interesant și nimerit să hrănească aparența unui fals festival flower-power, lăsându-i pe artiști să se exprime pe scene cu haine lăbărțate și părul lung, pentru a devia energia și potențialul de rebeliune al unui tineret care ar fi putut deveni o armată adversă.

Chiar cred că lui Ceaușescu i s-a părut un act de rebeliune inclusiv copierea mișcării Nueva Canción, căci această mișcare culturală de masă cu puternic accent socialist, avusese ca efect instalarea la putere a regimului de stânga al lui Salvador Allende, devenit apoi o legendă când a murit în timpul loviturii de stat ce a dus la instalarea dictaturii lui Pinochet. Nueva Canción nu era la acel moment doar un fenomen cultural chilian, ci devenise un fenomen global de influență a culturii de masă, instrumentalizată politic, sigur, cu diferența că ea fusese spontană.

În blocul comunist, evenimentele din Chile erau altfel receptate având în vedere tensiunile din Războiul Rece și mai ales implicarea recunoscută de CIA în lovitura de stat din Chile.

Și din acest punct de vedere, poporul român a fost fermecat.

De aia a „prins” în România un fenomen de renaștere culturală, recuperarea trecutului și folclorului creat în laborator.

Similaritățile cu Nueva Canción ale Cenaclului Flacăra pot fi considerate cu adevărat un plagiat tehnic ordinar. Nueva Canción recicla muzica populară, instrumentele muzicale tradiționale, recuperând folclorul în cântece folk, toate împachetate și livrate sub aparența rebeliunii maselor tineretului comunist. Asta a făcut și Flacăra.

Așadar ideea Cenaclului Flacăra a fost atât de puternică la lansare, încât a format și influențat, aproape instantaneu din punct de vedere cultural, o generație, căreia i s-a oferit iluzia libertății.

Dacă asta este vina a milioane de români care au participat la aceste manifestări, ei bine, pentru această vină există niște explicații serioase.

Însă nu cred că e o vină cu nimic diferită de vina poporului român de a fi picat, 60 de ani mai târziu, în propaganda altor Cenacluri Flacăra de tipul UNTOLD, Beach, Please!, sau a altor ideologii precum progresismul.

Poate de aia nervii fierbinți ai actualilor promotori ai progresismului, fiindcă un lucru e sigur: Cenaclul Flacăra a amprentat atât de bine generația părinților noștri, încât nostalgia după acele timpuri, acele momente iluzorii de libertate, a rămas solidă și azi.

Sigur că era treaba societății românești, nu numai a IICCMER, ca în ultimii 36 de ani să fi șters cu o cârpă muiată în spirtul realităților istorice uleiul nostalgiei de pe hainele sufletești ale părinților noștri, nu numai prin crearea unui Muzeu al Comunismului, cum există la Praga, ci prin asumarea concretă a trecutului rușinos la care a fost părtaș și poporul în multe momente ale sale.

Să decideți voi dacă a fost mai bine că Ceaușescu i-a mințit pe tinerii de atunci că sunt rebeli, dacă e nociv că Phoenix a reșapat folclorul românesc, sau Iris și Holograf au plagiat hituri internaționale, și dacă e mai bine că „tineretul de azi” ascultă DJ faimoși în timp ce își bagă droguri în venă, susținând că sunt femei în loc de bărbați și câini în loc de oameni, să dați voi cu ciocănelul sentinței care grad de libertate posibilă a fost și e mai mare: atunci sau acum?

Ce sigur se poate remarca în aceste momente de libertate nețărmurită din actualele vremuri este că educația românească e praf și pulbere, cultura românească este inexistentă (nu datorită ei avem două Palme d’Or), că bibliotecile au devenit muzee, iar muzeele și teatrele n-au bani să-și plătească curentul. Și un lucru la fel de cert este că împuțiții de comuniști au găsit resursele financiare și logistice de a crea structuri culturale, evenimente, clădiri, manifestări artistice chiar dacă erau folosite pentru îndoctrinare ideologică.

De la cluburile studențești la Cenaclul Flacăra, de la atelierele școlare la cercurile de pictură și știință, măcar exista o preocupare.

În nici câțiva ani, piticul sinistru Nicolae Ceaușescu avea să inventeze o altă măgărie și anume „generația în blugi”, injectând al doilea val de mizerie propagandistică ascunsă sub expresii pompoase precum „rezistența prin cultură”.

Dar răul fusese deja inoculat și dictatorul începea, la începutul anilor ‘80, deceniul în care nici nu mai avea nevoie să-și mai pună masca manipulării. Submisivi românii tineri „s-au aliniat” structurilor de tipul UASCR, UTC, BTT, „răbdând” inimaginabilele lipsuri fără să crâcnească fiindcă, să fim serioși, la episodul Brașov 1987, poporul s-a ascuns sub pat, și dacă nu exista un ungur episcop reformat să facă gură, cel mai probabil lansat de „agenturili străine”, după plata datoriilor internaționale și moartea cizmarului analfabet, astăzi ne-ar fi condus violatorul Nicu Ceaușescu pe modelul nord-coreean, iar România ar fi avut atâția bani economisiți din foamea și sângele poporului, încât am fi devenit un FMI balcanic de întrajutorare a altor „popoare pretine”.

Vedeți, m-aș fi așteptat de la redactorul-șef al Humanitas la o astfel de abordare în cazul Păunescu, și nu zic asta pentru că ar fi neatacabile toate premisele mele, ci pentru că prin textul de față măcar ofer încă o perspectivă.

Dezamăgirea și nostalgia generației de tineri a anilor ‘70, astăzi aflată la faza finală a senectuții, seamănă unu la unu cu dezamăgirea generației #Rezist, care în 2017–2018 ieșea în stradă, manipulată în același fel ca și părinții noștri, pentru a-și vedea zece ani mai târziu „întinate” „nobilele idealuri” de haosul puturos în care navighează prin România distrusă a anului 2026.

Eu nu-l consider pe tata un fraier al vremurilor, nu o consider pe mama o oaie manipulată și nu pot să condamn cu lejeritate o întreagă generație că are aceste nostalgii inutile, câtă vreme, în ultimele patru decenii „de libertate”, cei care astăzi se dau cocoși arată lumii doar una dintre bucile curului istoriei, aia fără vergeturi.

Închid cu îndemnul de a mă susține în acest proiect editorial, Substackul nr. 1 din România! Doar 26 de lei pe lună!

Subscribe now

Cu toate astea, solidaritatea reală a plutonului e sub 1 la sută. Mă refer la cifra de abonați plătitori. Restul, jenant, se complac în mocangeală.

Măcar atât să faceți, cei ce citiți Strict Secret pe gratis: precomandați-vă și voi o bucată din Școala Vietzii. Poate că cele 100 de lecții de viață pe care le predau publicului o să vă ajute să fiți mai înțelepți și mai șmecheri.

Puteți precomanda o carte sau chiar mai multe pentru prieteni și familie la liviu@ncn.ro.

Frații ăia care nu se văd prin ziare, mai inimoși decât Dedemanii și net mai cinstiți decât Buzoianu și Oancea

Acesta e unul din articolele alea care vă plac mult, în care vă dezvălui nu numai lucruri despre care presa mainstream nu vorbește, ci și aspecte intime sau secrete despre români foarte interesanți pe care nu i-ați văzut niciodată la televizor, dar care, pe lângă bani, au o istorie concretă și, rar pe timpurile astea, mult bun-simț.

Nu e un articol sponsorizat, mă doare în cot dacă mă credeți sau nu. Mai sunt securiști care verifică conturile instituțiilor mass-media, dacă-s curioși vor vedea că zic adevărul.

În fapt, personajele principale ale acestui articol – frații Teofil și Simion Mureșan – au avut întotdeauna o relație rezervată nu numai cu presa, ci și cu ideea de a comunica public.

Multă vreme le-a mers pe silent și chiar au trecut pe sub radarul presei din București, dar când au trecut cu grupul lor de firme de jumă’ de miliard de euro cifră de afaceri, îndreptându-se spre un miliard, cel mai probabil atins anul ăsta, au devenit brusc subiectul de interes al presei de șantaj prin „dezvăluiri” (care sunt adeseori crochiuri de informații sau chiar fake news) și etichete de genul „băieții deștepți din energie de la Cluj”.

Problema e că acești doi oameni de afaceri, cu origini foarte modeste, și-au păstrat modestia chiar și azi, și asta nu e o limbă în cur de la un ziarist proeminent ca mine. Întrebați-i pe toți oamenii de afaceri tari din Cluj-Napoca și o să vă dea cu toții aceleași adjective despre cei doi – „foarte serioși”, „foarte la locul lor”, „foarte modești”.

Aș adăuga eu și „foarte deștepți”, dar nu genul acela de deștept marketat prost de presa de scandal, în care insinuarea e că sunt hahalere și hiene de bani publici.

Eu îi cunosc de circa 20 de ani la nivel de „bună ziua” și le-am urmărit cu mare atenție afacerile, fiindcă acești doi frați sunt, de exemplu, un alt aluat, ca profil de business, decât frații Pavăl sau „Frații Dedeman”.

Frații Pavăl, campionii români ai businessului românesc, deocamdată, au o afacere destul de simplă – retail de bricolaj pe sistemul McDonald’s – unde afacerea juicy în sine e proprietatea terenurilor pe care dezvoltă magazinele, abia apoi marginile din vânzarea de lavabilă și piulițe. Fantezia fraților Pavăl în business sau skill-urile se apropie de zero – ei își bagă banii în pereți de clădiri de birouri și acțiuni pe bursă, nu au decât puține complicații, deci foarte clasici.

În schimb, Teofil și Simion Mureșan au pornit în 1997 la drumul antreprenorial mereu cu gândul inovației și al diversificării. În 30 de ani de business, băieții ăștia au făcut lucruri incredibile (15.000 km de fibră optică proiectată, instalată și pusă în funcțiune, peste 1.500 de site-uri și turnuri de telecomunicații și peste 2.500 de rețele de acces radio instalate) și au investit mereu în cele mai moderne „jucării” tehnologice potrivit timpului lor, trecând de la construcția de infrastructură telecom până la achiziția proiectului Netcity, pe care l-au scos din budă, căci era în budă la propriu.

Ziceam că, deocamdată, frații Dedeman sunt campionii businessului autohton, dar estimarea mea e că în maximum cinci ani vor fi detronați de clujenii Simion și Teofil Mureșan. Dacă li se și năzare să listeze firma Nova Power and Gas, numa’ și firma asta singură va deveni pe dată singurul unicorn cu o valoare de 1,5–2 miliarde de euro.

Fiind așa de hot acești doi frați, n-au mai putut, la acest nivel de dezvoltare și cash, să stea sub radar, așa că au fost nevoiți, spun sursele mele, să își ia o cunoscută firmă de PR din București pe post de bodyguard media. Din păcate, de-aș fi fost în locul lor, aș fi ales alt nume, nu o agenție de PR ca AMICOM despre care se spune că e „agenția securiştilor” și că toate firmele șmechere sunt „alocate” acolo.

Cei doi frați puteau fi mai atenți la această nuanță, căci, evident, genul acesta de pseudoacuzații, și anume că toți băieții deștepți din energie sunt protejați de servicii, se spală greu cu tot PR-ul din lume, mai ales că acum aproape douăzeci de ani, cei doi frați au fost subiectul unui episod ciudat când s-au asociat cu fiul lui Virgil Ardelean, fostul șef al serviciului secret al Ministerului de Interne.

Voi reveni cu propria opinie la întrebarea dacă se poate performa după un anumit nivel de cifră de afaceri în România fără „sprijin” de la servicii, stați calmi, că nu mă tem de subiect.

E momentul în care intrăm în actualitate, ca să zic așa, căci frații Mureșan n-au devenit, prin reușitele lor în business, doar ținta presei, ci și ținta politicienilor grei. De exemplu, ținta lui Bolojan.

Și de aia mă citiți sau priviți voi, cu circa 300.000 de oameni pe ediția de Substack, cu 4,7 milioane de vizualizări pe TikTok și 3,2 milioane de vizualizări pe Facebook, fiindcă vă aduc perspective unice asupra unor lucruri speciale.

Daca v-a plǎcut povestea cu viitorul Animawings, asta o sǎ vǎ placǎ şi mai mult.

Ştiu cǎ e târziu în noapte când veți primi newsletterul, dar nu am putut sǎ scap de scris, am avut supraveghere durǎ:

Atacul lui Bolojan nu e la adresa unor oameni de afaceri români, ci la însuşi viitorul României

În aceastǎ searǎ, Corpul de control al premierului Ilie Bolojan a finalizat controlul la Nuclearelectrica cu privire la proiectul pentru dezvoltarea reactoarelor modulare mici în România, o sinteză a raportului elaborat fiind publicată, luni seară, de către Guvern.

Bolojan este premier demis, atribuțiile sale sunt golite de legitimitate, dar el continuă să joace și, mai ales, să atace public și politic proiectul nuclear de la Doicești, insinuând că firma Nova Power, a fraților Mureșan, a fost selectată neavenit ca asociat în compania de proiect RoPower pe baza a două argumente pe care Bolojan le ia în derizoriu: că deținea terenul de la Doicești și că avea experiența grupului E-INFRA în construcția de infrastructură energetică.

Trei lucruri să țineți minte de la mine, fiindcă raportul Corpului de Control al lui Bolojan e mai puțin valoros ca o hârtie igienică:

A contesta că experiența grupului E-INFRA, deținut de frații Mureșan, în construcția de infrastructură energetică e o porcărie, un act de calomnie. Exact de aia

A spune că de aia a fost băgată firma Nova Power a clujenilor Mureșan în proiectul nuclear de la Doicești, fiindcă avea terenul, e o grosolănie absolut gratuită.

A spune, cum face Bolojan, că „proiectul acesta are probleme” și că i-a informat pe „partenerii” americani despre ele e nu numai o mitocănie, ci și o minciună sfruntată. Proiectul nuclear de la Doicești nu are nicio problemă reală, ci doar una inventată de Bolojan.

Nu mă credeți? Nu mă credeți că americanii susțin OFICIAL, dar subtil, nu numai proiectul nuclear de la Doicești, ci și prezența fraților Mureșan ca asociați în el?

Păi, vă arăt dovada: fotografia de mai jos a fost făcută acum fix trei zile. La mijloc, înconjurat de frații Mureșan, este chiar noul ambasador al SUA la București, Darryl Nirenberg, care a vizitat cea mai nouă investiție a fraților Mureșan din județul Cluj, resortul ultra-premium Issa, unde s-au băgat peste 50 de milioane de dolari într-un ansamblu hotelier unic în Europa.

Pǎi, dacă mă ascultați, genul acesta de „semnale” nu numai că sunt intenționate, dar sunt și declarații subtile de intenție: un oficial american de rang înalt transmite clar că frații Mureșan sunt legitimi și că beneficiază de sprijinul SUA în proiectul de la Doicești.

Ce nu vă spune Bolojan, care este un susținător al lui Soros (tot ce scot pe gură eu dovedesc) și un progresist sadea…

… e cǎ NuScale este un proiect de importanță națională pentru Statele Unite, susținut masiv din umbră de Departamentul de Energie și de agențiile de export.

Să vă zic CÂT de important este NuScale pentru guvernul american și de ce nu este un simplu proiect antreprenorial. Apoi vă zic CÂT de important este că România a fost aleasă pentru implementare și CÂT de bou este Bolojan.

NuScale este extrem de bine conectată la nivelul aparatului guvernamental și strategic al Statelor Unite, fiind considerată un element central în politica energetică externă a Washingtonului.

Nu mă luați cu duma că NuScale e susținută acum de americanii republicani, căci vă arăt și asta: democratul Obama, când era președinte, a dat un puternic mesaj de susținere pentru reactoarele modulare nucleare mici și nu numai mesaje de susținere, ci sute de milioane de dolari de la guvern pentru a le sprijini.

Și vine imbecilul de Bolojan și zice că proiectul de la Doicești e „cu probleme”…

Probleme? Ce probleme?

Până în prezent, designul NuScale este primul și singurul proiect de SMR care a primit certificarea finală din partea Nuclear Regulatory Commission (NRC), autoritatea federală de reglementare nucleară din SUA (în 2023). Acesta este un pașaport tehnic extrem de greu de obținut.

Iar acționarul majoritar istoric și partenerul principal pentru dezvoltare este Fluor Corporation, un gigant global în construcții și inginerie, cu un istoric masiv de contracte inclusiv cu guvernul și armata americană.

Cât de bine sunt relaționați sunt cei de la NuScale în SUA?

Relațiile NuScale depășesc simplul networking de afaceri; ele au o profundă componentă de stat și geopolitică.

De-a lungul anilor, Departamentul de Energie al SUA a investit sute de milioane de dolari sub formă de granturi și acorduri de cooperare direct în NuScale, pentru a se asigura că această tehnologie americană ajunge pe piață.

Guvernul SUA tratează tehnologia NuScale (inclusiv proiectul din România) ca pe un atu strategic.

Exportul de tehnologie nucleară americană este văzut la Washington drept metoda principală de a contracara dominația Rusiei și a Chinei pe piața energetică globală și de a crea alianțe strategice pe termen lung cu statele partenere.

Pentru proiectul de la Doicești, Banca de Import-Export a SUA (US EXIM Bank) și Corporația Internațională pentru Finanțarea Dezvoltării (DFC) s-au angajat să ofere finanțări de miliarde de dolari. Acest lucru demonstrează că aparatul de stat american își pune propria greutate financiară în spatele companiei.

Hahaha, și vine țărănușul din Bihor, premier demis al României, să ne zică că le va zice el americanilor câteva și că proiectul „are probleme”.

Și că Electrogrup e firmă fără experiență și neprofesională. E atât de neprofesională, Bolojene, că, acum trei săptămâni, danezii de la CIP, niște grei, au desemnat Electrogrup să construiască întreaga infrastructură civilă, electrică și de racordare a proiectului de 392 MW de la Peștera II, unul dintre cele mai mari parcuri eoliene din România. Fantastic de prost și de prost-intenționat ești, Bolojane!

Pe scurt, ce-s astea, SMR-uri?

Reactoarele nucleare modulare mici, cunoscute sub acronimul SMR, reprezintă o inovație tehnologică esențială pentru viitorul energetic mondial, iar implementarea acestora în România, prin proiectul de la Doicești, are o importanță strategică majoră pentru securitatea și dezvoltarea țării.

Spre deosebire de centralele nucleare tradiționale, reactoarele modulare de mici dimensiuni sunt proiectate cu un grad avansat de standardizare, ceea ce inseamnǎ reducerea complexității și a timpului de construcție.

Proiectul de la Doicești, coordonat de compania de proiect RoPower Nuclear împreună cu Nuclearelectrica, utilizează tehnologia americană dezvoltată de NuScale Power.

Această centrală va avea o capacitate instalată de 462 MW, obținută prin operarea a șase module a câte 77 MW fiecare.

La nivel internațional, tehnologia SMR este recunoscută drept o soluție eficientă care asigură atât securitatea energetică de bază, cât și complementaritatea necesară cu sursele de energie regenerabilă, care au un caracter fluctuant.

Importanța acestui proiect pentru viitorul României trebuie privită din mai multe unghiuri strategice.

În primul rând, SMR-urile oferă o soluție viabilă pentru reindustrializarea pe baze nepoluante a zonelor în care au funcționat vechi centrale pe cărbune, un exemplu concret fiind chiar platforma de la Doicești.

Această tranziție este vitală pentru ca România să își atingă obiectivele de decarbonizare, garantând în același timp un flux de energie curată și constantă în sistemul energetic național.

În al doilea rând, Uniunea Europeană și-a schimbat recent perspectiva, readucând energia nucleară în sfera infrastructurii strategice esențiale, iar Comisia Europeană și-a exprimat clar intenția de a sprijini investițiile private în tehnologii nucleare inovatoare cu emisii reduse.

Prin asumarea rolului de pionier la nivel european, România are șansa de a deveni un centru regional de excelență și know-how în implementarea tehnologiilor avansate SMR.

Dincolo de producția propriu-zisă de energie, dezvoltarea acestui sector generează un lanț complex de aprovizionare local și oferă oportunități substanțiale pentru sistemul educațional, contribuind direct la formarea unei noi generații de specialiști.

Construirea primei centrale SMR din Europa plasează România într-o poziție robustă de independență energetică și consolidează parteneriatul transatlantic, transformând țara într-un pion cheie în viitoarea arhitectură energetică a regiunii.

Sigur, dacǎ nu se opune “specialistul” Bolojan.

Frații Mureşan au depǎşit faza sprijinului “pe servicii secrete”, joacǎ demult la nivel global

Am zis că voi reveni la eterna acuzație a experților de Facebook și TikTok români, de la școala ajutătoare de părerisme, să vă răspund la întrebarea dacă se poate performa în România după un anumit nivel de cifră de afaceri fără „sprijin” de la servicii.

În România, serviciile secrete protejează anumite afaceri, că vă dați voi sau nu cu părerea, că sunteți sau nu de acord.

Probabil că startul fraților Mureșan nu a avut nevoie de niciun securism. Episodul cu fiul lui Virgil Ardelean, celebrul șef Doi ș’un Sfert, de acum peste un deceniu, îl pun pe seama dorinței celor doi oameni de afaceri de a deschide mai repede „uși”.

Chiar dacă nu-s guralivi, frații Mureșan au o prezență puternică în comunitatea clujeană:

Dar, de câțiva ani încoace, grupul de firme a depins exclusiv de tupeul diplomatic al unuia dintre frați, și anume Teofil, care și-a construit în mai puțin de un deceniu un branding incredibil de solid nu numai la Washington și în sânul guvernelor americane, ci și în Marea Britanie.

Cine îi știe pe cei doi frați știe și chimia dintre ei, dar și particularitățile. Simion preferă de o mie de ori mai mult să stea în ploaie pe șantier decât să stea îmbrăcat la costum la ceva dineu simandicos.

Teofil, în schimb, se simte ca peștele în apă dacă e invitat la Buckingham și nu are nicio problemă de românism să stea la o poveste cu Elon Musk.

Și, în ultima vreme, Teofil Mureșan (foto jos, stânga) e tot mai cunoscut și într-o țară puternică din Asia. Că am uitat să vă zic: atât de prost e proiectul NuScale din România, că până și fraierii de sud-coreeni s-au băgat în el.

Adică ditamai Samsung C&T Corporation, divizia de construcții și inginerie a gigantului Samsung, cu o experiență vastă în construirea de centrale nucleare!

Bine, probabil că Bolojan consideră că și ăștia-s fraieri.

Îl tot pomenesc pe Bolojan cu ironie, dar și furios, fiindcă vreau să vă intre bine în cap că proiectul de la Doicești nu e businessul privat al clujenilor de la Electrogrup, ci că ei sunt asociați acolo cu o parte, dar că SMR Doicești e un proiect super mare, sprijinit și legitimat de ani de zile de statul român și de guvernul american, de acum și de sud-coreeni.

În vara anului 2023, Samsung C&T a semnat un Memorandum de Înțelegere alături de Nuclearelectrica, RoPower, NuScale și Fluor Corporation. Rolul lor vizat în proiect este de a colabora la implementare, mai exact pe segmentul de inginerie, achiziții și construcție (EPC), aducând rigoarea asiatică pe șantier.

În SUA, companii precum NuScale sau SpaceX a lui Musk sunt sprijinite strategic de guvern, ba cu cash, ba cu scutiri de taxe, ba cu logistică de intelligence, și nu consideră nimeni că e greșit sau că e „securistic”.

În România, știți ce se întâmplă.

Atacând NuScale, Bolojan atacă viitorul energetic al României. Eu nu cred că va avea șanse de reușită acest bou-vagon. Inclusiv demiterea sa din postura de premier are legătură cu atacul la NuScale, fiindcă i-a enervat pe americani rău de tot și, cel mai probabil, după faza din această seară cu raportul Corpului de Control, guvernul american și lobbyștii săi subterani vor „rezolva” foarte curând o majoritate care să îl scoată pe monosprâncenat de la Palatul Victoria definitiv.

Diferenta dintre fratii Muresan si Buzaianu de la Energy Holding sau Oancea de la Tinmar e ca dupa clujeni raman lucruri palpabile pe pamant, nu in conturi.

Probabil că acesta este cel mai consistent și util articol despre oamenii de afaceri clujeni, unul care explică poziția lor reală în peisajul economic și social al României. V-am spus: nu este un articol plătit, iar cei doi frați nici măcar nu știu că intenționam să public un astfel de material.

Eram tentat să îl public încă din martie, când grupul lor de firme era supus unui atac mediatic și politic intens, dar am considerat că nu avea rost să adaug încă o voce într-un zgomot deja asurzitor.

Am așteptat un moment mai potrivit, iar acesta a venit în această seară, odată cu raportul mizerabil al Corpului de Control al lui Bolojan.

Vreau să vă rămână foarte clar în minte un lucru: frații Simion și Teofil Mureșan nu pot și nu trebuie comparați cu „băieții deștepți din energie”, precum Bogdan Buzăianu sau Augustin Oancea de la Tinmar.

Nu seamănă cu Augustin Oancea, patronul Tinmar, omul care m-a dat în judecată pentru că am publicat informații despre activitatea lui și despre felul în care și-a construit averea în sectorul energetic. Din perspectiva mea, averea lui s-a construit profitând de un sistem care a împovărat milioane de români prin costurile energiei.

Gunoiul ăsta antreprenorial a fost pus mereu pe rapt și pe ciordeli. În urma lui, nu a rămas NIMIC, nicio investiție de seamă, niciun lucru bun făcut pentru societatea românească.

Să vă mai aduc aminte și de bulangiul ăsta de Bogdan Buzăianu de la Energy Holding, evazionist fiscal, mituitor și câte și mai câte?

Buzăianu, Oancea și mulți alții au dat tunuri în tradingul cu energie și au fugit cu banii.

Hai să vedem ce au lăsat pe pământ până acum acești doi frați, Simion și Teofil Mureșan.

Nova Power & Gas a inaugurat la Florești cea mai mare instalație de stocare în baterii din România. Poate nu intelegeti ce inseamna asta. Cu investitia de la Floresti, fratii Muresan au dublat capacitatea totală de stocare a energiei din România. Proiectul va contribui direct la stabilitatea rețelei naționale.

Mai mult, anul asta, spre final, vor termina prima etapă la lucrările la centrala pe gaz de 160 MW în ciclu combinat de la Câmpia Turzii. 350-400 de milioane de euro. Mamă, ce mişto poveste are investiția asta!

Ceva ce trebuia să facă statul român în măcar patru puncte-cheie din România o să facă cei doi frați Mureșan, care au construit un pilon concret al strategiei de tranziție energetică a României.

Investiția majoră derulată de Nova Power & Gas la Câmpia Turzii constă într-un proiect energetic mixt și integrat de amploare, având în centru o centrală electrică pe gaze naturale de 160 MW, completată de capacități fotovoltaice și unități moderne de stocare a energiei.

E un proiect energetic mixt și extrem de modern care integrează producția de energie electrică pe bază de gaze naturale cu sursele regenerabile și tehnologiile avansate de stocare.

O minunăție de proiect și ca strategie de business, și ca design de business, căci Teofil Mureșan și fratele său l-au făcut oarecum în sistem custom.

Nucleul acestei platforme industriale este format dintr-o centrală electrică pe gaze cu o putere instalată totală de 160 MW, concepută pentru a asigura o producție flexibilă și stabilă de electricitate în regiune.

Această componentă pe bază de combustibil fosil este completată în mod strategic de un parc fotovoltaic extins cu o capacitate de peste 51 MW, care captează energia solară și reduce amprenta de carbon a întregului complex.

Pentru a optimiza fluxurile de energie și pentru a asigura echilibrarea rețelei în momentele în care soarele nu luminează, proiectul include și unități mari de stocare în baterii cu o capacitate de zeci de megawați.

Prin această abordare tehnologică triplă, grupul E-INFRA a creat în județul Cluj un nod energetic rezilient și de ultimă generație, capabil să livreze electricitate constantă și sigură atât pentru consumatorii industriali, cât și pentru cei casnici.

Locația este un avantaj tactic uriaș. Pentru a construi o centrală, ai nevoie de două autostrăzi energetice uriașe, iar Câmpia Turzii le oferă pe amândouă. Zona dispune de o conexiune excelentă la magistralele Transgaz, asigurând volumul enorm și presiunea necesară de gaze naturale pentru a alimenta centrala. Plus: există infrastructură Transelectrica de înaltă tensiune în proximitate, ceea ce înseamnă că energia produsă poate fi injectată imediat și fără pierderi mari în Sistemul Energetic Național (SEN).

Impactul direct al acestei investiții masive derulate de Nova Power & Gas se resimte puternic pe trei planuri esențiale, începând cu stabilitatea rețelei naționale și terminând cu avantajele economice aduse comunității din Câmpia Turzii.

Pe plan tehnic și regional, complexul funcționează ca un pilon de echilibrare pentru întregul județ Cluj și zona Transilvaniei, deoarece combinarea panourilor solare cu unitățile moderne de stocare în baterii și cu flexibilitatea centralei pe gaz permite livrarea de electricitate fără întreruperi, indiferent de variațiile vremii.

Această siguranță în alimentare transformă direct municipiul Câmpia Turzii într-un pol de atracție major pentru marii consumatori industriali și parcurile tehnologice de tip „data centers” destinate inteligenței artificiale, companii care caută rețele reziliente și acces direct la energie verde pentru a-și reduce costurile operaționale.

Din perspectivă economică locală, proiectul generează locuri de muncă sigure pe perioada construcției și a operării pe termen lung prin implicarea companiilor din grupul de firme ⁠E-INFRA, stimulând business-urile din zonă și crescând semnificativ încasările la bugetul local prin taxele și impozitele plătite de investitor.

Nu în ultimul rând, rețeaua proprie de distribuție de medie tensiune alimentează deja agenții economici existenți din parcurile industriale învecinate cu energie curată produsă chiar la fața locului, oferindu-le un avantaj competitiv uriaș în piață.

Ăia din Câmpia Turzii ar trebui să le facă statuie celor doi oameni de afaceri clujeni.

Înțelegeți la ce mă refer când zic că frații Mureșan sunt cu adevărat băieții deștepți din energie?

În urma lui Teofil şi Simion Mureşan o să rămână lucruri mega utile pentru România, lucruri concrete, nu evaziune fiscală, ciordeli și pistoale, cum e cazul aluia de la Tinmar.

Aș putea să vă mai spun despre seriozitatea lor ca angajatori. Despre podgoria lor, unde fac incredibilele vinuri ISSA, despre cum sunt ei ca oameni.

Dar n-are sens acum, poate o să o fac altădată. Am vrut demult să clarific cele de mai sus în ceea ce îi privește, fiindcă ei nu au vrut sau nu au fost în stare.

Sunt mulți bogați în România, dar foarte puțini care și construiesc ceva palpabil și util. Foarte puțini care lasă urme vizibile pe pământ, nu doar în conturi.

Liviu Alexa

Nu uitați că puteți să mă susțineți cu 26 de lei pe lună în proiectul Strict Secret.

De cinci ani de zile, că-i vară sau iarnă, weekend sau vacanță, sărbători sau nopți cu lună plină, vă scriu aproape zi de zi despre România, despre suflet, despre lucrurile care nu se văd, deși sunt sub nasul vostru.

Apăsați Subscribe. Pic cu pic se face independența unui jurnalist rebel ca mine.

Subscribe now

36 de papagali angajați ai Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc – o labă tristă de organizație care n-a investigat nimic serios de când există – toacă 2 milioane de euro pe lună ca buget. Ca să își justifice sinecura impotentă primită de la analfabetul Nicolae Ciucă în 2022, șeful IICMER, Daniel Șandru, s-a gândit să iasă și el în evidență în aceste zile cu propunerea de mai jos, ca să nu fie doar Oana Țoiu sau Mîruță imbecilii de serviciu ai verii:

36 de papagali, da? 2 milioane de euro pe lunǎ, da?

Despre memoria culturală și maturitatea unei națiuni

Daca mai treceti prin Praga, nu evitati Muzeul Comunismului. Ei l-au facut, fara rusine si fara cardeala morala, l-au facut pentru prezent si viitor, pentru ca pruncii lor sa stie ce s-a intamplat in Cehoslovacia de-a lungul perioadei regimului totalitar.

Muzeul prezintă comunismul din multe unghiuri de abordare, cum ar fi viaţa cotidiană, politica, educaţia, arta, Miliţia populară, armata, poliţia (inclusiv serviciile secrete alte StB), justiția şi alte instituţii de presiune.

Copiii și tinerii care vizitează muzeul pot vedea acolo sloganurile comuniste, procesul de naționalizare, pe panouri expoziționale care explică problemele „chiaburilor”, condamnarea a peste 50 de mii de agricultori din 1950 până în martie 1951, mutarea forțată a peste 4.000 de familii.

Sunt prezentate, în imagini elocvente, distrugerea brutală a naturii, transformarea peisajului din cauza exploatării masive a cărbunelui, poluarea solului, eroziunile.

Pot vedea răul pe care l-au făcut comuniștii, cum și-au bătut joc de prelați, de intelectuali, de artiști.

Dar pot vedea și realizările oamenilor de știință sau cum au ținut piept cei mai curajoși dintre ei Uniunii Sovietice.

Copiii cehilor pot vedea în acel muzeu cum națiunea cehoslovacă, una complicată ca mentalitate, s-a trezit și s-a ridicat în picioare, alături de Václav Havel.

De 37 de ani, românii, popor de slugi nostalgice, se mint când condamnă comunismul. Nefiind condamnat ferm, iar comuniștii rămânând la putere îmbrăcați în haine noi, de la Iliescu la Băsescu, de la Năstase la Ioan Rus sau Boc, românii au început să îi ducă dorul.

Asta e o discuție – ce nu a făcut România în privința comunismului și, mai precis, ce NU a făcut acest IICMER pentru a condamna comunismul cu eficiență, ci doar din denumire.

Am tăcut la diareea de lege Vexler, au zbierat alții. Sunt prea sictirit de România, pe bune, ca să mai sper în ceva bun, dar asta cu Păunescu mă atinge tare.

Îmi atinge copilăria, iubirea pentru poezie, îmi atinge limitele de suportabilitate în fața acestui val de absolutism moral cu care se tratează trecutul de niște căcați cu ochi care vor să rescrie istoria. Nu problema statuii mă irită, ci întreg ansamblul demersului.

Adrian Păunescu a fost un personaj complicat, dar un poet superb. A fost un intelectual alterat, dar un poet superb. A fost un lingău al ceaușismului, dar unul dintre primii critici ai derapajelor lui nea Nicu.

Tot ce îmi doresc e ca el și mulți alți români proeminenți și complicați din secolul trecut să fie priviți DIN TOATE PERSPECTIVELE și să lăsăm la latitudinea copiilor noștri ce vor crede despre ei.

Urăsc amnezia selectivă, detest cretinismul societal. Și scriu aceste rânduri nu pentru că am crescut cu poeziile lui Păunescu, nu pentru că am ascultat cântecele lui Hrușcă, Socaciu și Șeicaru scrise pe versurile lui Păunescu, ci pentru că mi-e frică de exacerbarea excesului și că, de exemplu, azi-mâine, vine Fritz și zice că Octavian Hoandră nu mai trebuie să iasă din casă decât o oră pe săptămână pentru că e un scriitor îngâmfat ce fumează trabucuri, simbolul clar al tupeului burghez postdecembrist (dacă ar ști că Hoandră joacă și golf, l-ar închide la Jilava useriștii când ajung la guvernare).

Un popor cu coaie și conștient de sine (nu e cazul românilor) nu se teme de propria istorie și nu încearcă să o epureze retrospectiv, hahaha (e un hahaha trist), fiindcă asta au făcut și comuniștii, remember?

Vreau să ne asumăm în plm personalitățile marcante cu toate luminile și umbrele lor, înțelegând că valoarea culturală nu poate fi anulată de conjuncturile sau loialitățile politice ale unei epoci.

Ce urmează, bă, ăștia de la IICMER? Să interziceți poeziile lui Păunescu? O să vină DIICOT-ul și la mine să îmi ia integrala grasului bărbos, din care citesc MEREU, și o să mă ducă la țuhaus?

Bă, băieți, știți cine a fost băiatul ăla a cărui statuie vreți să o dați jos? Un scrib penibil de ode ceaușiste, DAR și autorul acestor versuri:

Tu, Ardeal, tu, Ardeal, îți suntem oșteni,
Templu sfânt, templu sfânt, Munții Apuseni.

Că tu ne ești vatră și din piatră-n piatră,
E tăria unui neam de moți,
Asta-i țara noastră, noi nu stăm în gazdă,
Horea nostru-i risipit pe roți.

Măi, iicmeriști borați, voi vreți să îl anulați pe ăla care a scris „Steaguri albe”?

Puteți voi scrie aşa?

Mă rog cu putința mătușilor
Contra venirii cenușilor,
Mă rog cu blândețea din flaute
Un happy end să ne caute.

Baaaaa, iicmeristi cacati cu ochi, voi stiti cine a fost Adrian Paunescu al romanitatii? Virgiliu, nu stiti, ca voi sunteti cum zicea Ciutacu aici:

Băăă, iicmeriști triști, voi știți că minunata Eneida, azi considerată o epopee, a fost o comandă literară pentru a legitima puterea împăratului Augustus și a oferi Romei o origine divină?

Jos Virgiliu, huoo!

Păunescu a fost unul dintre cei mai prolifici și iubiți poeți români ai secolului XX. Cu umbre enorme și dese.

Dar datorită lui îi avem azi pe Nicu Alifantis, Victor Socaciu, Tudor Gheorghe, Mircea Vintilă, Valeriu Sterian, Doru Stănculescu, Dan Andrei Aldea, Magda Pușkaș, Zoia Alecu, Valeriu Penișoară, Marcela Saftiuc, Adriana Ausch, ca să nu-i mai pomenesc pe Hrușcă, Șeicaru și Victor Socaciu.

Statuile sunt repere ale memoriei, nu caziere, sunt o recunoaștere a amprentei majore pe care acea personalitate a lăsat-o asupra identității colective.

Dărâmați statui, dar nu veți șterge trecutul, ci veți priva societatea de reperele sale și de posibilitatea unui dialog matur cu propria istorie.

Adrian Păunescu face parte din cultura română. Cu versurile sale memorabile, cu spiritul său vulcanic, dar și cu toate contradicțiile vremii sale, locul lui în memoria colectivă este deja stabilit, nu ni-l anuleazǎ un institut sinecurist.

Acesta este şeful IICMER, Daniel Sandru…

un ciugulitor de bani publici şi sinecuri, un coi cu cioc:

În loc de mult prea meritatul „multă muie”, am decis să îi dedic lui Șandru poezia „Bieți lampagii”, scrisă de Păunescu. Papagalul ăsta e născut la țară, în satul Horpaz din Iași, e mai mare ca mine cu 4 ani, ar fi trebuit să nu uite niciodată versurile astea, căci sigur s-a „lovit” de ele, până să ajungă mare domn la IICMER:

Bieți lampagii

de Adrian Pǎunescu

Într-un veac cu noapte mare
Noi aprindem felinare
Ca să nu fiți triști.

Bieți lampagii, prin veacul greu
Oriunde-am fi, lucrăm din greu
Dăm foc, dăm foc, felinarelor.

Voi le stingeți către ziuă,
Iar noi ne luăm adio,
Sărmani artiști.

Vine noaptea următoare,
Noi aprindem felinare
Spre a fi frumos.

Voi le stingeți dușmănește,
Vouă noaptea vă priește,
Vai, ce folos.

Cineva mereu ne ceartă
Că urmăm această artă
Fără de tumult.

Într-o noapte fără lună
Vă vom spune „Noapte bună",
Umiliți prea mult.

Dar ni se va face milă,
Vom da foc chiar la feștilă,
Nu vom rezista.

Căci flacăra alb-albastră
Este meseria noastră,
Ea și numai ea.

Contra nopții tutelare
Noi aprindem felinare
Până veți simți

Că în beznele profunde
Azi lumina se acunde
În lampagii.

Noi, artiștii fără vine,
Noi purtăm în mâini lumina
Să vă dăm 'napoi.

Însă dacă va fi cazul
Se va termina și gazul,
Vom arde noi.

PS1: 26 de lei pe lunǎ ca sǎ mǎ susții în proiectul meu de aici - Strict Secret. Dacǎ eşti mocangiu sau calic, dǎ skip.

Subscribe now

PS2: Mi-am adus aminte cǎ la Praga am vǎzut cea mai ciudatǎ instalație ever:

Dacă sunteți genul de părinți imbecili ce tolerează obezitatea la propriii copii, dacă sunteți inerți când bagă în ei o șaorma întreagă, băiatul din video-ul de mai jos vă explică clar care e problema:

Când telefonul mobil devine pumnal

Franta a interzis recent in premiera europeana accesul copiilor sub 15 ani la retelele sociale. Pana si comunistii din Vietnam, de altfel o tara superba si smart, au de gand sa faca repede aceasta miscare.

In Romania, ciu-ciu, canci, nexam, ne intereseaza mai mult pe unde si-a facut bou-vagonul de Miruta concediul.

Alienarea sociala din mediul online a copiilor si adolescentilor este un flagel atat de pervers, incat situatii precum cea de mai jos pot oricand sa apara.

Acum o lunǎ, o comunitate liniștită din Meerstad, lângă Groningen (Olanda), a fost zguduită de o dublă crimă. O adolescentă de 15 ani a fost arestată pentru că și-a ucis ambii părinți, Johan Enting și Mathilda Diemel (ambii în vârstă de 53 de ani), în locuința familiei.

Cum a aflat Politia? Pai, simplu: adolescenta si-a pozat parintii ucisi si a trimis pozele prietenilor pe un grup de whatsapp al scolii.

Chiar si câinele familiei, un Golden Retriever, a fost înjunghiat, dar a supraviețuit atacului.

Adolescenta se confrunta de mult timp cu probleme de identitate. Aceasta ar fi oscilat între a se identifica drept băiat (transgender) și, ulterior, ar fi adoptat un comportament de “therian” (persoană care se identifică spiritual sau psihologic cu un animal), comportându-se ca un câine.

Colegii de şcoalǎ au descris episoade în care fata purta urechi și coadă de câine la școală sau lătra pe holuri. Vecinii spun ca fata obisnuia sa stea seara ascunsa in tufisuri si sa sara din ele pe neasteptate latrand cand treceau pe acolo oameni.

Fapta e consumată, părinții sunt deja reci, ea e la ospiciu și Justiția olandeză va decide ce și cum.

Ce cred eu? Păi, e meritat că părinții sunt reci acum. O să sune malefic, dar, frate, având în vedere vârsta lor, 53 de ani ambii, înseamnă că fata a fost făcută târziu, cam pe la 38 de ani, deci înseamnă că erau „părinți bătrâni”, cum se spune, deci mai înțelepți totuși (aparent) decât o garnitură de părinți la începutul vieții.

Deci nu au nicio scuzǎ cǎ nu au intervenit imediat cu terapie specializatǎ. În societăți extrem de liberale precum cea din Olanda, linia fină dintre respectarea autonomiei copilului și intervenția forțată de urgență este extrem de greu de navigat pentru orice părinte, indiferent de vârstă. Dar…

Dar, bă, nene, futu-i Olanda și libertățile și marijuana și dezvoltarea personală a mă-sii, cum căcat, bă, ca părinte, nu intervii în viața copilului tău cu terapie și specialiști, când vezi că în nici doi ani fata ta trece de la a se crede băiat la a se crede câine?

Utilitatea telefonului e una, dar mai avem şi perspectiva nocivitǎții lui

În nici 20 de ani, umanitatea a trecut cu viteză cosmică prin etape tehnologice imense. În 2007, ne bucuram de primul iPhone - de atunci, au apărut aplicații, rețele de socializare, cloud-uri, AI. Telefonul a devenit o vulnerabilitate.

Escroci jegoși practică sextortion cu cei mai slabi dintre noi. Sau, dacă nu sunt șantajisti, sunt criminali sub acoperire și îi îndeamnă pe cei aflați în criză chiar să își ia viața:

Alienarea socială în rândul adolescenților în mediul online își are rădăcinile într-o deconectare profundă de realitatea biologică sau socială de zi cu zi.

Cu largul concurs al miserupismului pǎrinților.

Mediul virtual oferă un spațiu de siguranță aparentă unde tinerii își pot construi avataruri, identități alternative sau pot adera la micro-comunități extrem de nișate, care le validează instantaneu cele mai neobișnuite trăiri.

Această validare rapidă prin algoritmi, aprecieri și comentarii creează o dependență psihologică puternică, izolându-i treptat de interacțiunile din lumea fizică, care implică un efort emoțional real, gestionarea respingerii și adaptarea la norme sociale comune.

Atunci când un adolescent petrece majoritatea timpului într-o bulă digitală unde excentricitățile sau vulnerabilitățile sale sunt nu doar acceptate, ci și amplificate de algoritmi concepuți să mențină atenția, lumea reală începe să pară fadă, ostilă sau complet de neînțeles.

Apare astfel un sentiment acut de neapartenență față de familie, școală și comunitate, deoarece standardele și ritmul societății fizice nu pot concura cu flexibilitatea și intensitatea lumii virtuale.

Această prăpastie adâncește neîncrederea în sine și alimentează o formă de autism social secundar, în care tânărul se simte înțeles doar în spatele unui ecran, devenind un străin în propria casă sau în propria clasă și dezvoltând resentimente față de o realitate pe care nu mai știe cum să o trǎiascǎ.

Mobilul nu e bona ta digitalǎ, ca sǎ scapi de copil

Ce e de făcut, Liviule? Ca tu le știi pe toate, veți zice. Nu le știu pe toate. Sunt și eu speriat de schimbările de zi cu zi. Ștefan a început să folosească ChatGPT sub supravegherea mea, ÎNCĂ suntem la nivelul la care avem încredere în el, dar, evident, n-am performat în meseria de investigații 28 de ani ca să încep de acum să am încredere TOTALǍ chiar în orice sau oricine, fie el și băiatul meu, mai ales dacă discutăm de UN COPIL de 10 ani.

Deocamdată, lucrurile stau bine. Ieri, Ștefan a cerut voie pentru o aplicație de iPad să își rafineze îndemânarea la desenat. Dar săptămâna trecută a sărit calul cu un joc și i-am atras atenția că la următorul derapaj îl „ard” și i-l șterg. E un proces continuu, dar, iar zic…

Nu cred că, totuși, discutăm de mari filosofii, prieteni, tot asta rămâne soluția: părinții trebuie să fie prezenți în mod activ și conștient în viața copiilor, pentru a le construi o punte solidă între lumea digitală și cea reală.

Nu îi feriți total de expunerea la tehnologie, o să îi handicapați în relația cu viitorul imediat, în nici trei ani, cu dezvoltarea AI și a roboților umanoizi, lumea noastră va arăta cu totul altfel.

Dar nici nu îi lepădați telefonului mobil, ca să scăpați de ei, pentru ca e meci cu Steaua sau pentru că numai așa stau cuminți.

Tiktok sau Insta nu-s bone digitale. Minecraft nu e părintele copilului vostru.

Trebuie impuse limite clare privind timpul petrecut în fața ecranelor. Nu negociate cu ei.

Când aud asta că „am negociat” mor de nervi. Ce să negociez, bă, EU, părinte matur, cu un paparici de 11 ani care are creierul necopt? Ce e de negociat în fața pericolului dependenței?

Dacă aveți adolescenți, băgați-i la activități sportive, voluntariat, hobby-uri practice sau călătorii care să le ofere acea dopamină și validare pe care altfel o caută în comunitățile online.

Și mai faceți ceva, ascultați-i fără să-i judecați imediat, creați acasă un spațiu de siguranță emoțională ca el să își poată exprima cu încredere neclaritățile, anxietățile sau crizele de identitate fără teama de a fi respins sau ridiculizat.

Și mai faceți ceva, da, da, e un proces continuu: puneți, bre, mâna sau burta pe mobil și faceți și cu voi o alfabetizare digitală, căci deja ritmul societății și evoluția AI o impun. Nu vă cere nimeni să vă jucați Roblox, dar să știți cu ce se mănâncă AI, cum poate fi incredibil de util, și deopotrivă de nociv, e musai ca de voie bună.

Da, nociv. Ia citiți mai jos:

AI poate fi incredibil de folositor și pentru copii, dar trebuie să învățați și voi, părinții, când poate deveni o otravă.

Mai discutǎm pe tema asta.

Până atunci, vă rog să nu uitați, cei ce mă citiți free, că e de rahat acest lucru. Nu cred că 26 de lei în 2026 e o sumă mare, pe bune.

Am lăsat azi acest text de mai sus la liber, tocmai pentru că, din bun simț, cred că trebuie citit de cât mai mulți părinți, și e fapta mea bună pe ziua de azi. Dar nu fiți țărani, nici voi nu lucrați gratis la job.

Apăsați subscribe! Dacă plătiți pe un an în avans, vă trimit moca toate cărțile mele semnate.

Subscribe now

Un text pe care aş vrea să vă OBLIG să îl citiți (de-aş putea)

de Valer Simion Cosma

De câțiva ani trăim cu sentimentul că lumea pe care o cunoșteam se destramă. Mai întâi pandemia, apoi războiul din Ucraina, genocidul din Gaza, bombardarea Iranului de către SUA și Israel, urmată de riposta acestuia și efectele asupra pieței globale a petrolului. Criză după criză, fiecare prezentată ca fiind fără precedent și fiecare însoțită de același mesaj: trebuie să ne obișnuim cu sacrificiul, vin vremuri grele. Ba pe la noi ni se mai și zice că am fi huzurit și că acum vine nota de plată pentru risipa publică pe salarii de bugetari.

Frica a devenit fundalul permanent al vieții cotidiene și pare că îmbibă totul, că ia în greutate, în loc să se mai dilueze. Și nu e vorba doar de frica de război sau de o nouă pandemie, ci și de frica de viitor, de sărăcie, de boală, de pierderea locului de muncă sau a locuinței, de incapacitatea de a le oferi copiilor o viață mai bună etc. Un climat întreținut zilnic de discursul politic și de o mare parte a presei și influencerilor. Trăim într-o stare aproape continuă de urgență, vecină cu colapsul iminent, în care orice nouă criză justifică măsuri care, în alte condiții, ar fi fost greu de acceptat.

În același timp, calitatea vieții s-a degradat accelerat. Puterea de cumpărare a veniturilor s-a erodat, costul vieții a crescut, iar ceea ce până nu demult era considerat firesc începe să devină un lux, o fiță. Pe lângă presiunea pusă de inflație și creșterea costurilor energiei asupra indivizilor și familiilor, sistemele publice pe care se sprijină o societate în vremuri, deopotrivă în vremuri bune și dificile, sunt împinse în subfinanțare cronică: sănătatea, educația, cercetarea și asistența socială. Acestea nu mai sunt prezentate ca investiții în viitor sau ca piloni ai unei societăți democratice, ci ca simple cheltuieli care trebuie reduse ca să evităm o criză și mai mare. Ni se spune că „nu mai sunt bani”, că trebuie făcute reforme, că trebuie să acceptăm austeritatea, că statul nu își mai permite ceea ce până ieri era considerat normal. Că gata cu atâtea drepturi și pretenții. Trebuie muncit mai mult pe bani mai puțini și acceptat că o să trăim mai greu, mai strânși la pungă.

În același timp însă, pentru armament se găsesc sute de miliarde de euro. Pentru războaie și pentru pregătirea altor războaie există întotdeauna resurse. Ceea ce pare imposibil atunci când discutăm despre…

Read more

Fostul bastion absolut al Ortodoxiei, al reculegerii și al rugăciunii s-a transformat în ultimii ani într-un teren al comercializării scăpate de sub control și al îmbogățirii ilicite.

Pelerinul tradițional, care vine cu evlavie pentru a fi găzduit într-o chilie sau pentru a se ruga într-o mănăstire, nu mai are acces la Athos, ci trebuie sǎ treacǎ printr-un model industrializat de „turism de pelerinaj”. Este vorba despre o mașinărie a banilor negri scăpată de sub control, în care intermediari veroși și aspiranți la „afaceri” se îmbogățesc pe spatele credincioșilor.

Conform informațiilor exclusive ale Voicenews, fenomenul a luat dimensiuni înfricoșătoare, în special după suspendarea pelerinajelor în Țara Sfântă din cauza războiului.

Hoarde de pelerini străini, în principal din România, invadează statul monahal prin intermediul unor „ghizi” ilegali.

Costul pentru un „pachet” turistic de patru zile ajunge la 700 de euro de persoană!

În același timp, costul oficial pentru eliberarea unui simplu bilet de intrare (diamonitirio) este de doar 25 de euro. Această cerere artificială și ocuparea locurilor disponibile de către grupuri organizate au ca rezultat faptul că pelerinii greci obișnuiți nu mai pot găsi nici măcar un loc pentru a vizita Muntele.

Cifrele dezvăluite privind prezența și sumele rulate provoacă amețeală. Pe parcursul celor 8 luni de vârf ale anului (august, septembrie, octombrie, noiembrie, februarie, martie, aprilie și mai), se estimează că intră zilnic între 500 și 1.000 de persoane prin biroul de pelerini. Cu o medie de 700 de persoane pe zi, profiturile ilegale ale rețelei de ghizi și intermediari ating suma de neconceput de 140.000 de euro pe zi!

Vorbim despre 35 de milioane de euro anual în numerar și nedeclarate, bani negri care circulă zilnic!

În paralel, plângerile scot la iveală un comerț ilegal extins în jurul emiterii biletelor de intrare. Intermediari ilegali și „ghizi” apar dând mită de 50 și 100 de euro pe sub mână, pentru a asigura prețioasele invitații de intrare.

Nesimțirea atinge apogeul în interiorul peninsulei, unde funcționează acum o adevărată companie de... rent-a-car! Anumit călugări, în colaborare cu persoane fizice, pun la dispoziție vehicule ale mănăstirilor, închiriindu-le cu 300 de euro pe zi pentru deplasarea grupurilor.

Dar asta nu e totul.

Magazinele mănăstirilor și ale chiliilor se umplu de „lucruri de mână” false, importate din China, care sunt achiziționate în masă de pe platforme externe (cum ar fi Alibaba și Temu) și vândute turiștilor naivi drept produse autentice athonite!

Ghemul ilegalității pare să înceapă a se destrăma după evoluțiile rapide și investigațiile din jurul șefului Biroului de Pelerini din Ouranoupoli, Vasilis G.

Informațiile vorbesc despre exploatarea sistematică a limitelor stricte care fuseseră stabilite pentru permisele străinilor (300 pe lună per mănăstire, 20 per chilie, 50 per schit).

Atunci când pelerinii străini rămâneau blocați din cauza depășirii limitelor și pierdeau cursele vaselor, erau direcționați în mod artificial către anumite unități de cazare private din zonă, cu un cost de 100 de euro pe noapte, dar și către anumite restaurante, cu folosul aferent, bineînțeles, pentru intermediari...

Cine este responsabil pentru aceasta corupere?

În fața acestei degradări fără precedent, Voicenews a pus direct întrebările și cere răspunsuri imediate:

• Sfânta Epistasie: Știe despre sutele de ghizi ilegali care bântuie mănăstirile, despre cei 140.000 de euro bani negri pe zi și despre închirierile ilegale de mașini cu 300 de euro pe zi? Dacă știe toate acestea, de ce tolerează transformarea Muntelui Athos într-un centru de afaceri turistic?

• Administrația Civilă a Muntelui Athos: Unde se află controlul statului și aplicarea legalității? Cum se justifică acțiunea necontrolată a rețelelor, evaziunea fiscală și înșelarea a mii de credincioși?

• Guvernul Mitsotakis: Știe Ministerul Ordinii Publice și autoritățile competente ce se întâmplă exact în statul monahal? De ce statul tolerează desconsiderarea completă a instituțiilor, permițând rețelelor să acționeze fără control sub ochii mecanismelor statului?

Cucerirea Muntelui Athos nu mai este doar una spirituală, ci și instituțională. Toleranța s-a încheiat. Este nevoie de o intervenție imediată a justiției și de o purificare completă acum!

Nu nepalezii i-au scos pe români de la munca prestatǎ pe Glovo sau Tazz, ci patronii români hrǎpǎreți. Nepalezii au fost doar un instrument neutru.

Robert Turcescu a avut azi un editorial video pe canalul sǎu de YT despre cazul Dan Tanasă și livratorii asiatici. A primit mesajul de mai jos care spune multe despre ce se intampla intr-un domeniu despre care nu stim, de fapt, mai nimic. Ce dezastru, ce mafie!

Mesajul primit de Turcescu

”Salut, Robert,

Fac livrări de opt ani. Înainte am fost un pic bugetar. Am lucrat ca mașinist la un teatru și aveam un salariu banal, de aproximativ 1.400 de lei. Munceam mult, stăteam la repetiții, iar dacă erau două spectacole ajungeam și la 12 ore pe zi.

Când a apărut Glovo în România, am avut noroc cu o prietenă care mi-a spus: «Băi, în Spania au apărut ăștia și se fac bani mulți.» Am zis să încerc și eu. În prima săptămână am făcut aproape 2.000 de lei, adică mai mult decât luam într-o lună întreagă la teatru.

Foarte mulți români s-au apucat atunci de livrări. Pe Uber Eats, Tazz sau Foodpanda, aproape toți livratorii erau români. Erau oameni care lucrau la multinaționale, aveau rate la casă și ieșeau după program să mai câștige un ban.

În domeniul ăsta trebuie să investești permanent. Faci foarte mulți kilometri și, indiferent că mergi cu bicicleta, scuterul, motocicleta sau mașina, ai cheltuieli constante: filtre, plăcuțe de frână, anvelope, revizii și tot felul de reparații mecanice. Plus investiția inițială în vehicul.

În perioada aceea, munca era plătită pe măsură. Îți spun sincer și sper ca, dacă vei face vreodată un reportaj din ce îți povestesc, să rămân anonim. Erau luni în care se câștigau…

De aici, doar cititorii care au abonament de 26 de lei pe luna pot citi mai departe. Sustine-ma cu aceasta suma minimala si nu numai ca ai acces la info, analize si anchete tari, dar si contribui la independenta proiectului Strict Secret!

Apasa Subscribe!

Subscribe now

Read more

Despre cum SRI şi SIE ar trebui sǎ se punǎ la masǎ şi sǎ îşi împartǎ responsabilitǎțile. Noi n-avem nevoie de un atac terorist sau de un cutremur ca în Venezuela, e destul un hacker insistent ca sǎ intrǎm definitiv în blackout.

De mai bine de o sǎptǎmânǎ, nu se mai poate înregistra niciun fel de imobil la cadastru, pentru că un hacker a spart baza de date de la cadastru și ține în șah o Românie întreagă.

Rahatul nu este doar despre case, fiindcă exista și un termen-limită până la care se putea plăti TVA redus, iar acest termen este și el în aer, cu atât mai mult cu cât Guvernul României a tǎcut mitocănește pe această problemă extrem de arzătoare şi când s-a exprimat, Bolojan a dat cu sictir tuturor:

Acum douăluni și ceva s-a anunțat, pe un post TV, proiectul de 1 miliard de euro din comuna clujeanǎ Luna pentru nu știu ce centru de date de inteligență artificială CUANTICǍ. Hahahaha!

Avem o țară în care digitalizarea se face chiar cu degetul și în care vom recupera, dacă nu pică la pace cu guvernanții noștri, întreaga bază de date imobiliară a României de la notari și din instanțe, adică undeva în viitorul îndepărtat, când vor apărea și extratereștrii.

Noi avem chiloții rupți în cur, mă refer la chiloții digitalizării, și vorbim despre servere de inteligență artificială, în timp ce site-urile celor mai importante instituții din România arată ca și cum ar fi fost făcute de Leonardo da Vinci.

Țara asta a dat lumii unicorni în automatizări și cybersecurity, precum UiPath sau Bitdefender. Avem zeci de mii de programatori de top, DAR în structurile noastre de forță și apărare cibernetică lucrează toate rebuturile profesionale și toate pilele politice posibile, care securizează România cu parole de genul „Daniel123”.

Eu am o rugăminte enormă la acest hacker: să facă cumva și să intre în baza de date a Direcției de Evidență a Populației și să ne șteargă pe toți de acolo din postura de cetățeni ai României. Să nu mai existăm, pentru că nici țara asta nu mai există.

Și n-ar strica ca același hacker să facă cumva să scoată la iveală toate mizeriile ascunse ale României, toate contractele netransparente, fiindcă în țara asta politicienii se pișă pe justiție.

Recent, o instanță a stabilit că se impune transparentizarea ajutorului dat de România Ucrainei, iar ce credeți că a găsit președintele Nicușor Dan de cuviință să spună? Că e cam complicat și că n-ar trebui totuși să știm unele secrete, ND ne crede niște retardați.

Am vorbit cu specialiști în domeniu, care mi-au spus că este doar o chestiune de timp sau de disponibilitate până când bazele de date și infrastructura informatică vor fi atacate și la următoarele instituții: ANAF, Casa de Pensii, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Direcția de Evidență a Populației sau APIA.

Credeți cǎ exagerez?

Ia uitați ce publica ieri jurnalistul Mihai Belu! Căcații imbecili de la ditamai Agenția pentru Agenda Digitală a României au uitat să își reînnoiască domeniul, băăă, te doare capul!

România este incredibil de vulnerabilă la un blackout digital, dar un stat cu adevărat responsabil ar trebui să fie pregătit mereu, mai ales în această lume a tehnologiei, pentru un scenariu de blackout digital și să aibă o strategie de repornire a țării.

Nu suntem pregătiți, asta pentru că, de exemplu, Serviciul de Telecomunicații Speciale, căruia îi „datorăm” muia cu Cadastrul, e plin de papagali și incompetenți. Sigur, ei ar putea cere ajutorul diviziei de Cyber Security din SRI, dar nu o fac din două motive:

1. STS are o stare de ură față de SRI.

2. SRI ar vedea cât is de incompetenți ăștia de la STS.

Spun din nou până mă înjurați: România nu are nevoie decât de două servicii secrete - SRI și SIE.

Toate celelalte sunt niște pseudo-servicii, cu legalitate construită pe piloni ce trebuie dărâmați.

Ce pula mea avem noi nevoie ca SPP să fie serviciu secret?

SPP ar trebui să fie o agenție guvernamentală care să deservească demnitarii care au nevoie de protecție și atât. Și nu pentru toți demnitarii.

Ce, ministrul Culturii e în pericol vreodată? Hai sictir!

Tovarăși, Direcția a 5-a a Securității, care era instituția de protecție a demnitarilor comuniști, avea 350 de angajați! Astăzi, SPP are peste 1500!

STS era în fosta Securitate o unitate cu 313 angajați, astăzi peste 3000!!!

Până nu vor fi doar două servicii în România, unul intern și unul extern, nu o să fie ordine.

SRI trebuie să împartă din atribuții cu SIE pentru că nu pot să aibă prea multă putere, toată puterea, dacă insistă să acumuleze tot mai mult, asta va răsturna sistemul democratic.

Atât în SIE, cât și în SRI, există elite incomparabile, superioare față de celelalte structuri de servicii, și asta vine din pregătire, din operațiuni și din parteneriate.

Mesajul meu pentru SIE şi SRI: puneți-vǎ, bre, la masǎ!

De ce? De asta: fiindca putem ajunge la un rahat enorm.

Doamne feri sǎ ajungem la cyber blackout național

Un cyber blackout național este starea în care infrastructura digitală a unui stat este compromisă într-o asemenea măsură încât instituțiile, companiile și serviciile esențiale nu mai pot funcționa normal. Nu se oprește neapărat curentul electric, dar se opresc informația, controlul și încrederea în sistemele digitale.

Spre deosebire de un blackout energetic, unde dispare electricitatea, într-un cyber blackout dispare capacitatea statului de a ști ce se întâmplă și de a controla ceea ce se întâmplă.

Într-un astfel de scenariu pot fi afectate simultan:

• registrele de populație și bazele de date ale statului;

• cadastrul și cartea funciară;

• sistemele fiscale și de colectare a taxelor;

• băncile și plățile electronice;

• spitalele și dosarele medicale;

• poliția, parchetele și instanțele;

• aeroporturile, căile ferate și controlul traficului;

• telecomunicațiile și internetul;

• sistemele industriale care controlează rețelele de energie, apă și gaze.

Consecințele sunt în lanț.

Instituțiile nu mai știu care informații sunt autentice și care au fost alterate.

Tranzacțiile sunt suspendate deoarece nimeni nu poate garanta integritatea datelor.

Documentele oficiale devin imposibil de verificat.

Comunicațiile dintre autorități sunt limitate sau compromise.

Deciziile trebuie luate manual, pe baza unor proceduri de avarie, iar multe servicii publice încetează complet.

Cea mai gravă problemă nu este indisponibilitatea sistemelor, ci pierderea încrederii în date.

Dacă nu mai poți demonstra cine este proprietarul unui teren, ce sold are un cont bancar, cine are dreptul să prescrie un medicament sau care sunt ordinele autentice venite de la Guvern, statul începe să funcționeze în regim de improvizație.

Un cyber blackout poate apărea în urma:

• unui atac coordonat al unui actor statal;

• unei campanii complexe de ransomware;

• compromiterii simultane a mai multor furnizori IT;

• infiltrării îndelungate a infrastructurii critice, urmată de activarea sincronizată a atacului.

Recuperarea este dificilă. Nu este suficientă repornirea serverelor. Fiecare bază de date trebuie verificată, restaurată din copii de siguranță sigure și validată. În multe cazuri, autoritățile trebuie să revină temporar la proceduri pe hârtie și să reconstruiască digital anumite registre.

Pe scurt, un cyber blackout național reprezintă echivalentul digital al unei pene totale de curent: statul rămâne fără capacitatea de a-și exercita funcțiile esențiale prin intermediul sistemelor informatice, iar efectele se propagă rapid în economie, administrație și viața de zi cu zi.

De ce sunt AZI îngrijorat? Fiindcǎ s-a întâmplat asta! De acum, totul e posibil!

Orlando Nicoarǎ, antreprenor online somnambul, dǎdea azi dimineațǎ devreme vestea şocantǎ: OpenAI a anunțat că două sisteme de inteligență artificială pe care le testa au evadat din mediul lor de testare, au reușit să se conecteze ilegal la internet și au pătruns în rețeaua unei alte companii.

99 la sută din populația lumii nu conștientizează cât de grav e acest lucru. Sigur, trebuia să se întâmple căcatul odată și odată. Uite că s-a întâmplat. De acum înainte, totul e posibil: să te trezești fără poze în calculator, fără parola pe care o știai și o aveai la Instagram…

Citiți cu atenție textul lui Orlando:

“Aşa începe:

Marți, OpenAI a anunțat că două sisteme de inteligență artificială pe care le testa au evadat din mediul lor de testare, au reușit să se conecteze ilegal la internet și au pătruns în rețeaua unei alte companii. Compania, una americană, nu s-a putut apăra decât folosind modele open source chineze.

Victima a fost Hugging Face, un furnizor de instrumente open-source pentru inteligență artificială. Cauza incidentului a fost un test de evaluare a capacităților de securitate cibernetică care a mers extrem de prost.

Hugging Face a descoperit intruziunea la începutul săptămânii trecute și a anunțat accesul neautorizat la seturi interne de date și la credențialele companiei. La acel moment, compania nu știa dacă fuseseră compromise și date aparținând clienților sau partenerilor.

Tot atunci, Hugging Face nu știa nici cine se afla în spatele atacului. Însă atacul fusese atât de sofisticat, încât angajații companiei au suspectat că ar fi fost necesar un model AI „de frontieră”, de ultimă generație, a declarat marți, într-un mesaj publicat pe X, directorul general al Hugging Face, Clement Delangue.

Într-o postare publicată marți pe blogul său, OpenAI a afirmat că responsabile au fost două dintre propriile sale modele. Unul era cel mai nou produs al companiei, numit GPT-5.6 Sol, iar celălalt era un model aflat înaintea lansării, și mai performant, pe care compania nu l-a identificat. OpenAI a precizat că, „în scopuri de evaluare”, software-ul fusese configurat astfel încât să fie mai puțin predispus să refuze comenzile de hacking.

OpenAI izolase modelele într-un „sandbox”, un mediu care nu avea acces la internet. Însă, în timpul testului, software-ul AI și-a folosit abilitățile de hacking pentru a evada din acest mediu. A găsit o modalitate de a se conecta la internet, după care a pătruns în rețeaua Hugging Face, potrivit OpenAI.

„Considerăm că acest incident reprezintă un eveniment cibernetic fără precedent, care implică capabilități de atac cibernetic de ultimă generație”, a transmis OpenAI. Compania colaborează cu Hugging Face pentru a publica un raport mai detaliat despre cele întâmplate.

Sistemul AI pare să fi decis că atacarea Hugging Face era cea mai rapidă cale pentru a răspunde unei întrebări din cadrul testului de performanță, a declarat Ariel Herbert-Voss, directorul general al companiei de securitate cibernetică RunSybil.

„Este ceva despre care oamenii credeau, la nivel academic, că s-ar putea întâmpla, dar nu este ceva ce cineva să fi văzut efectiv până acum”, a spus el.

Neconcluzii

Cel mai îngrijorător lucru pentru voi trebuie să fie unul singur: tăcerea celor care conduc țara pe tema acestui atac cibernetic asupra cadastrului. Este o tăcere care ne confirmă faptul că, în caz de pericol, noi nu existăm pentru ei, că lor, celor de la putere, li se rupe de noi, că suntem pe cont propriu.

Mai rău, că nu au un plan pentru viitor. Și mai rău: că noi nu existăm în joaca competiției globale pentru controlul (dacă se poate spune așa) inteligenței artificiale.

AI și robotica nu mai sunt printre capacitățile de vârf ale Europei. Capacitatea Europei de a se adapta la această nouă revoluție, care e AI, este spre zero.

Acum mulți ani râdeați de Sorin Ovidiu Vântu când vă spunea: Întăriți-vă Statul, domnii mei! Câtă dreptate a avut!

De vreo lună, mogulul Sebastian Ghiță scria pe Facebook că singura șansă a României de a rezista ca stat securizat în viitor este SUA, și nu musai pentru avioanele F-35, ci mai ales pentru avansul și locul pe care îl ocupă în bătaia pentru „organizarea” inteligenței artificiale, care va rupe tot ce știm în următorii (puțini) ani: va da de pământ cu mințile noastre, cu filosofia noastră de viață, va redesena societăți și țări, concepte militare și sociale.

Cel mai mare pǎcat pǎrintesc

de Liviu Alexa

Unii cititori s-au oparit dupa textul “Tatii muti”, cum ca is prea dur, ca nu stiu ce, ca vremile. Pai, inseamna ca nu am fost destul de dur. Ia sa mai incerc o data:

“să nu ai încredere în nimeni”,

“îmi provoci prea multe bătăi de cap”,

“nu te mai comporta ca un copil”,

“vezi ce frumos vorbește în germană Alexandru, tu de ce nu poți învăța ca el?”,

“să nu ai încredere în bărbați”,

“să nu ai încredere în nimeni”,

“du-te la mă-ta că semeni cu ea maxim”,

“ești prea mic să încerci asta!”,

“nu fă pe șmecherul cu mine”,

“nu mai visa la cai verzi”,

“nu te voi părăsi niciodată”,

“am îmbătrânit, fă ce vrei cu viața ta”,

“tu crezi că ar trebui să îl părăsesc pe tata?”,

“am făcut atâtea sacrificii ca tu să ai o educație și tu uite ce faci: fumezi, ai luat nota 7, nota păduchioșilor, al lui Dobrescu ia 10 și nu are posibilitățile noastre”,

“boule!, nu râde la masă”,

“nu călca pe bordură că o să pici”,

“nu fugi ca un bezmetic pe lângă câine”…

… și ajungi la 35-40 de ani și nu știi ce te-a lovit.

În “sertărașele” trecutului, stau mici bombe de durere ce explodează prin simpatie. Cea mai distructivă simpatie.

Traumele provocate de comportamentul eronat al părinților sunt bombe cu explozie întârziată.

Teama de abandon, lipsa de susținere, lipsa de afectivitate, un eveniment precum divorțul sau moartea unui părinte, un gest de umilință al unui părinte, peste care crezi că ai trecut ușor, anxietate indusă, atacuri de panică, pierderea valorilor personale, simptome disociative precum deficitul de atenție sau nevoia de atenție, nevoia de spleen sau nevoia de compătimire, conflictele intrapsihice, toate astea i-au atins sau îi vor atinge some day, mai ales pe cei din generația mea - 1975 - 1982.

Am avut fiecare dintre noi niște părinți cretini sau puțin educați sufletește - cu câteva tipologii, nu multe, dar pregnante - tatăl dur și intransigent, tatăl alcoolist și violent, mama alcoolistă și victimă, mama nefericită cronic, părinți isterici, părinți cu sindromul “singuri, dar împreună”, mama de tip femme fatale, tatăl - regele delegațiilor, mămica bună la suflet și neajutorată, tatăl mort și mama etern neconsolată, mama moartă și tatăl ce aduce în casă o “curvă” - în fine, cei ce aveți vârsta mea îmi înțelegeți limba.

Eu am crescut profund furios, de mic împovărat de grija zilei de mâine. Am crescut găsindu-mi singur explicații pentru misterele vieții și autoeducându-mă spiritual.

Acum, că am un copil, înțeleg și mai bine că NU am greșit îndepărtându-mă de cei care m-au abandonat.

Un copil are nevoie enormă de încredere și de iubire din partea părinților, și acest ghidaj delicat nu trebuie să înceteze niciodată.

Știu, nu trebuie să se transforme în vampirism energetic, dar, hei, dragi părinți de 75 de ani, de când e nașpa să le spuneți copiilor voștri “te iubesc?”. Am văzut părinți rușinați că pruncii lor nu au reușit la facultate sau că au divorțat sau că au ajuns la pârnaie. I-au repudiat, ca și cum, dacă băiatul a ajuns la pârnaie, nu mai e copilul lor. Niște pseudopărinți.

Furia mea s-a risipit când am găsit un om minunat care m-a ajutat să îmi calmez gastritele sufletești. Un om care m-a învățat să am încredere măcar în el, ca om, măcar în ea, ca femeie, dacă nu în restul lumii.

Am trecut prin multe în viața mea: agonii, extaz baroc, 5 lei în buzunar sau mulți bani pe masă, umilințe, recunoașteri, șocuri și contrapuncte ale vieții la nivel de SF, și după tot ce am trăit, am câteva lucruri care rămân importante după ce scutur sita, cele mai valoroase și, veți vedea, total nemateriale:

stima de sine,

iubirea asumată până la capăt,

riscul,

sexul,

umorul,

visele,

încercarea cât mai conștientă de a trăi viața realist și cinic, fără ponei roz și bășini de prințese,

puterea de a ajuta,

puterea de a doborî pe oricine îmi stǎ în cale.

Nu sunt creștine toate aceste valori, știu, dar mă doare în cot de puriști și de fetițele care țin cabanosul cu penseta.

Sunt aproximativ aceleași valori pe care le are și ea, fiindcă nu pot să ne placă aceleași căcaturi și să avem o viață copycat. Însă avem același iOS în sânge și, de câțiva ani încoace, un proiect lego nou, Ştefan, care are nevoie mereu de piese noi, de ajustări, un proiect fără instrucțiuni (și dacă existau, le aruncam la coș), un om mic ce are încredere maximă în noi și care ne-a învățat cum se râde sănătos și fără motiv în mijlocul zilei.

De ce am scris rândurile astea? Fiindcă mă gândeam la niște oameni fără coaie sau ovare care își bat joc de destinele altora, care fac copii sau se căsătoresc și apoi își părăsesc copiii sau partenerii ca și cum ai da un sms la emisiunea “Românii beau ciment”.

Oamenii de genul acesta sunt niște pârliți ce încă nu au ars, dar a căror blană neepilată, când va începe să ardă de la singurătate, le va împuți iremediabil sufletul.

Nu există păcat mai mare decât să distrugi destinul cuiva după ce ți-ai asumat responsabilitatea că îl vei creiona, că vei participa la devenirea lui. Nu există explicații pentru asta, ci doar un caracter fetid, plin de sebum stătut, care se strânge ca un chist pe trahee.

Norocul celor părăsiți, dacă poate fi numit noroc (eu zic că da), e că loteria vieții are mai multe trageri.

Vedeți, cam ăsta e stilul de lecții de viață pe care îl ofer în viitoarea mea carte, “Școala Vietzii”

Nu ai rezervat încǎ noua mea carte?

Dă un email aici pentru precomandă:

Bǎi, cât tupeu jegos are Ciolacu în fizic!

Marcel Ciolacu a petrecut câteva zile la o cazare de lux de pe malul Lacului Garda, Italia, împreună cu Sorina Docuz, amanta reşapatǎ pe post de “partener civil”, aia despre care zicea cǎ nu o cunoaşte şi cǎ nu existǎ nicio pozǎ cu el, unde s-a hǎhǎit cu infractorul fugar PSD Ionel Arsene

Intrebat de presa ce si cum, domnul Ciolacu a zis nervos ca e viata personala.

„Am o rugăminte: ce fac eu personal nu privește pe nimeni”

Ce, ma? Viata personala? Ce faci TU personal?

Păi, în primul rând, tocmai că ești, nea Ciolacule, șeful Consiliului Județean Buzău, dacă buzoienii au fost atât de neinspirați încât să te aleagă din nou.

Dar ești și fost premier al acestei țări, precum și fost președinte al PSD. Atât trecutul tău „măreț”, cât și prezentul de ales local de rang înalt ar fi trebuit să te oblige să eviți asemenea întâlniri cu un corupt borât, urmărit internațional.

Auzi la Ciolacu ce standard moral are:

„Dacă stătea ilegal, aș fi anunțat autoritățile”

Între timp, pe site-ul Poliției Române

O să vă întrebați de ce i se zice Șosetuță.

Fiindcă a fost protagonistul unui scandal sexual, fiind filmat cu camera ascunsă dând la rame la o borfancă, dar „încălțat” în șosete.

Faza și mai tare e că Arsene, după ce o pune să „presteze”, îi face și morală și o trimite, ca un bun creștin, să facă o școală, să nu se mai prostitueze. După ce i-a dat-o sus.

Iată o versiune corectată, cu un ritm mai bun, păstrând tonul și mesajul:

Vreți videoul? Îl are nenea Alexa și pentru voi, dar doar pentru abonații plătitori.

Nu te stresa, e doar 26 de lei pe lună și merită să fii abonat aici, fiindcă este newsletterul de investigații nr. 1 din România.

Iar dacă te abonezi pe un an, adică plătești în avans 350 de lei, primești GRATUIT toate cele patru cărți scrise de mine, plus transportul, pe care îl suport tot eu.

Apasa subscribe!

Subscribe now

Read more

S-a pupat băiatul din tălpi până în freză, s-a cântat, s-a mulțumit lui Dumnezeu că suntem sănătoși și veseli, s-a înjurat trecerea timpului.

Ștefan Efrem Alexa e un copil minunat, blând și înțelegător, deșteptoc și șmecheroi. Nu a avut niciodată aniversare la Mc, nici paranghelie cu plozi cretini pe care nu îi cunoaște ca să fie la număr. A fost de mic înconjurat de prietenii noștri, acum ai lui, de copii cu care chiar interacționează.

Și niciun cadou niciodată. Primește orice în restul anului.

A înțeles de la început că nu despre asta e vorba.

Desigur, nimic nu ar fi fost posibil fǎrǎ hlizita asta:

Cum arată un stat puternic, cum arată o națiune unită?

Nu vă stresați, că nu e vorba de România. Țara noastră nu ar fi în stare să facă așa ceva dacă ar fi lovită de un taifun precum Bavi, care a rupt China cu rafale de 144 de km la oră și inundații apocaliptice.

2 milioane de sinistrați și foarte puțini morți pentru cât ar fi putut să fie dacă statul chinez nu intervenea.

Și cum a intervenit? Mamaaa, ce poveste! Am urmărit cu sufletul la gură toată săptămâna.

Măi, românilor, toată suflarea chineză s-a mobilizat. Pompieri care au lucrat 36 de ore în continuu, dormeau pe beton 3 ore și reveneau. Bunici și bunicuțe care pregăteau pachete cu mâncare. Militari care au înfruntat apele să ducă niște bărci de salvare șmechere ca niște platforme motorizate, salvând mii de studenți din cămine. Copii scoși cu calm în ligheane de plastic.

Nimeni nu s-a căcat pe el. Cei sinistrați au așteptat fiindcă știau că nu vor fi lăsați de izbeliște de țara lor, de poporul lor. Cei ce aveau responsabilitatea ajutorului s-au mișcat, nene, mai ceva ca Superman, disciplinați și eficienți.

V-am pus jos niște videouri, o să vi se facă pielea zgribulită.

Doamne ferește de un cutremur ca în Venezuela pe la noi. Murim ca șobolanii cu împuțiții de Arafat și șatra de nevolnici obezi din IGSU.

Tatǎl mut

(capitol din noua mea carte “Şcoala Vietzii”)

Dacă ești copilul unui tată mut, așa cum sunt eu, o să înțelegi mai bine rândurile ce urmează. Tata mai trăiește și va citi aceste rânduri, așa că mie mi-e și mai complicat să le scriu.

Ca un elefant în magazinul de porțelanuri, tatăl mut este cel care nu știe să se comporte în cămara cu sentimente. Mulți dintre tații muți au avut tați și mai bruți care i-au bătut când erau copii, i-au ignorat, nu le-au oferit nici măcar o mângâiere, căci asemenea gest era considerat o treabă muierească, așa că au replicat și ei acest comportament pentru următoarea generație.

Tații muți nu sunt musai bețivi, curvari sau violenți, cei mai mulți dintre ei sunt pur și simplu… muți, dar bărbați care au muncit pentru familia lor, s-au spetit să fie mai bine urmașilor decât le-a fost lor. Atâta doar că nu au știut niciodată cum să spună ceva prietenesc sau cald fiicei sau fiului lor.

În cazul tatălui meu, există cumva o scuză. O scuză mare. Tata a fost aruncat pe scările unui spital și a crescut de sugar și până la 18 ani în case de copii.

A început cu orfelinatele de pe vremea lui Stalin și a terminat cu casele de copii de la începutul carierei politice a lui Ceaușescu.

A crescut un om bun, muncitor, cinstit, dar mut. Un zid cu epidermă din care doar spre bătrânețe mai răzbăteau niște declarații care aduceau vag cu sentimente sau aprecieri.

Am în bibliotecă un jurnal pe care tata îl ținea despre mine din prima zi în care m-am născut și cam până la trei ani, în care tata scria cu bucurie tot ce simțea acum că mă născusem.

Așa mi-am dat seama că tata nu a fost întotdeauna mut, dar nu am aflat niciodată ce l-a schimbat, de ce acest jurnal despre mine și mai apoi despre fratele meu nu a continuat și după vârsta de trei ani.

Tot ce știu este că a muțit treptat, până când muțenia lui s-a transformat într-o prăpastie cu frontiere atât de îndepărtate încât nu am mai reușit să ne vedem unul pe altul.

Știam că mai existăm doar prin câteva SMS-uri de genul „La mulți ani”.

Nu am nicio îndoială, știu că mă iubește. Și nu mă interesează să mi-o fi spus, mă interesa la un moment dat să îmi fi fost alături de-a lungul timpului, după ce am plecat de-acasă, mi-aș fi dorit să îl fi simțit când îmi era greu și mi-a fost greu de foarte multe ori în viață.

Au fost momente în care nu avea cum să știe că mi-e greu, bine, nu că s-ar fi interesat.

Dar au fost momente în care nu avea cum să nu știe că mi-e greu. Am devenit așa de celebru oarecum încât căcaturile prin care am trecut au devenit știri naționale.

Gen când, în 2019, niște traficanți de droguri periculoși mi-au distrus mașina. Niciun semn.

Muțenia s-a extins atât de mult încât azi, deși mai comunicăm, mă lasă rece că o facem.

La 47 de ani, consider că trei decenii de muțenie sunt suficient de mult timp încât să nu mă mai intereseze că vrea să își repare cu mine nereparatele, doar ca să plece el liniștit din această lume. Și mai consider că pe unii oameni nu mai merită să îi ierți, chiar dacă e vorba despre tata, în exemplul meu.

Iertarea e un act de caritate inutil și, dacă tot am zis de ce nu cred că morții trebuie vorbiți numai de bine, tot eu o să zic că iertarea făcută „fiindcă așa se cuvine” e un act îngrozitor de puturos de ipocrizie.

Sunt mândru de mine că am depășit bariera muțeniei, că nu am o problemă să îi spun copilului meu „te iubesc”, să îi spun soției mele „te vreau” și „te iubesc”, că mine mai există o grămadă de copii de tați muți care au ales să schimbe macazul muțeniei.

N-am vrut să fiu ca tata, să spună copilul meu despre mine că-s omul care l-a iubit o viață întreagă fără să i-o spună niciodată, care nu i-a zis „sunt mândru de tine” nici la olimpiadă, nici la nuntă. Şi nu vorbele ar fi contat aici, ci prezența constantă. Nu a fost cazul.

Mă bucur că am rupt lanțul de bărbați idioți care și-au găsit drept scuze foametea, războiul, colectivizarea sau comunismul, fiindcă eu consider că în timpurile cele mai grele iubirea te poate salva, mai ales dacă o oferi și cu atât mai mult dacă o cauți. A fi un tată bun înseamnă mai ales să nu fii mut, fiindcă o mângâiere sau un gest de susținere nu înseamnă pizdificarea meseriei de tată, ci înnobilarea ei.

Mă piș pe pedagogia întregii linii bărbătești din trecut, aia cu bărbatul nu plânge, nu se văicărește, ci rezolvă.

„Ce rezolvi cu vorba?” — asta e toată filozofia emoțională primită de tații noștri ca moștenire, eu am renunțat la această moștenire, fiindcă eu cred în cuvinte, poate și de aia am ales să trăiesc din ele.

Când singurul tău alfabet sufletesc e compus doar din litera tăcerii, când tăcerea sau absența se traduc prin nivelul maxim de intimitate de care e capabil, tu, tată mut, să nu crezi că ai fost un tată bun.

Faptele hrănesc, dar cuvintele rămân — iar un copil are nevoie de amândouă: trei kile de cartofi țin de foame o săptămână, dar „sunt mândru de tine, fata mea” ține o viață.

Analfabetismul ăsta sentimental moștenit a distrus sufletește sute de copii ca mine, ajunși azi „oameni mari” care s-au străduit poate mai mult decât trebuia să facă, să dreagă, să realizeze, doar cu speranța deșartă de a debloca un „mă bucur pentru tine, fiule”.

Limba sentimentelor se învață acasă, alături de limba țării în care te-ai născut. Eu am ales altă cale și sunt mândru de asta. Chiar foarte mândru.

Dar sunt mulți copii de tați muți ce trebuie treziți la realitate, fiindcă au ieșit în lume cu un vocabular sufletesc de douăzeci de cuvinte când limba sufletească are mii de forme, mai ceva ca mandarina.

Iar dacă ești un tată mut, tu, cel care citești asta, ei bine, să știi că, incredibil, pentru această situație putem anula impasul, căci, ca orice limbă, și de-ar fi punjabi, ea poate fi învățată chiar și la 60 de ani, e drept, mai greu, mai cu poticneli, dar sigur poate fi învățată.

Nu poți vorbi copilului tău într-o limbă pe care n-ai auzit-o niciodată vorbindu-se — decât dacă o înveți, la maturitate, deliberat, cu stângăcia cu care se învață orice limbă străină după 30 de ani.

Eu nu mai am motive să deschid inima tatălui meu, am renunțat, sunt însă bucuros că și-a deschis-o singur pentru băiețelul meu și atunci consider că și-a plătit „factura” față de mine.

Dar tu, dacă ești fiul unui tată mut, nu mai aștepta să înceapă el. Nu poate. Are 70 de ani de cazier sufletesc că nu poate și sistemul lui nervos nu se recablează la vârsta asta din inițiativă proprie.

În familia voastră, cineva trebuie să spargă zidul și singurul cu mâna liberă și viguroasă ești tu, e aceeași lege ca la mândrie: cred că trebuie să cedeze nu ăla mai slab, ci ăla care mai poate.

Și nu-l chema la ședință de terapie gen „Tată, hai să vorbim”, fiindcă va fugi în zece secunde. Bărbații din generația lui nu vorbesc față în față; vorbesc umăr la umăr. Poate în mașină, poate la pescuit, la tăiat lemne, la meci — doar așa cuvintele vor ieși și doar „pe sub mână”, așa cum a fost învățat să ia salam pe vremea comuniștilor.

Fă cumva sǎ creezi situațiile astea, inventează un “confesional” potrivit pentru “specia” lui — și a ta.

Nu-i reproșa lucruri, întreabă-l de viața lui, nu de sentimentele lui.

Azi, bătrânilor nu li se mai pun întrebări, din păcate, dar la tații muți, întrebarea despre trecut e singura cheie care se potrivește, fiindcă trecutul e terenul lui sigur, haha, e atât de simplu acolo pentru el, nu i se cere să simtă acum, ci doar să povestească despre „atunci” – cum era în armată, ce a făcut cu primul lui salariu, cum a cunoscut-o pe mama și, mai ales, cum era tatăl lui cu el.

Îți vei da seama repede cât de sărac e arborele lui genealogic sufletesc și ți se va face, pentru prima dată, nu ciudă, ci milă de băiatul care a fost. Cu mila aia de fiu poți să îi fuți una în cap mai târziu, moral zic, ca să îi resetezi Windows-ul vechi sentimental și să îi instalezi un nou limbaj de programare.

Apoi spune-i tu ceva, poate doar o singură propoziție: „Tată, știu că la noi în casă nu se vorbesc d-astea, da’ vreau să știi că ți-s recunoscător și că te iubesc.” Atât.

Vei vedea că în timp o să apară multe schimbări, și toate în bine, deși e foarte posibil să pățești ca mine, există tați unde zidul e antiatomic.

Fă oricum ce ți-am zis, o dată, cinstit, la momentul potrivit, fiindcă nu te costă nimic, dar poți câștiga totul, cu puțin noroc.

Iar cu copilul tău nu mai pierde vremea. Lasă after-school-ul și lecțiile de mandarină pe care i le plătești, fii alături de copil și cu mângâierea unei aprecieri: „draga lui tata, ești foarte tare”.

Rupe blindajul prostiei sentimentale și vei muri fericit, fiindcă vei ști măcar un lucru: copiii tăi vor ști că tatăl lor i-a iubit și le-a mângâiat aripile ca să zboare mai bine prin furtunile vieții.

Nu ai rezervat încǎ noua mea carte?

Dă un email aici pentru precomandă:

M a intrebat ieri un prieten, ce am cu Bolojan?

de Dan Dinu

I am raspuns: e simplu, mi a bagat mana in buzunar.

Si o sa incerc o explicatie pt toate creierele spalate:

1. Bolojan avea o problema a deficitului bugetar. In acelasi timp, daca ridica gradul de colectare al TVA din Romania, de la 65%, la media europeana de 95%, problema deficitului era rezolvata. Dar ca sa faca acest lucru, ori trebuia sa introduca taxarea inversa si atunci deranja bancile, pt ca le lua din volumele de tranzactionare si ar fi sunat ambasadele - a caror sluga este Bolojan. Si ghiciti care ambasade? Pai tocmai cele ale Germaniei si Frantei, de unde Bolo isi ia lumina. Ori ar fi trebuit sa se ia…

Subscribe now

Read more

I still don’t have a plan for where this series will be exhibited. I’m in discussions with several galleries and several people, and somehow I feel it has to end up in a truly remarkable place, even if it takes a little time to make it happen.

Until I have a physical gallery in Paris, London, Vienna, Berlin, or New York, I invite you here instead, to my virtual gallery on Romania’s No. 1 Substack, which has just surpassed 310,000 subscribers.

Here I have decided to exhibit, all in one place for you, all 21 paintings from The Daffodil Lament series.

Dolores O’Riordan, a tormented soul with an unmistakable voice, often used music to process her personal traumas. Sadly, she endured more than her share throughout her short life—from childhood, abandonment, and sexual abuse to depression, bipolar disorder, dissociative disorder, schizophrenic tendencies, all intensified by episodes of alcohol and drug abuse.

Dolores shaped my teenage years in the 1990s and, in fact, the souls of millions of people—through her bitter, strange, innocent, and melancholic voice. Many of you know her only through the iconic Zombie, but Dolores was infinitely more than that. She was an emotional multiverse.

The 21 paintings, a reference to the song Twenty One, seek to create an artistic visual projection of the fragility of the human mind—conceptual personifications of mental illnesses, if you will. Have you ever wondered what depression or abandonment might look like? I will show you how I see them throughout these 21 canvases.

Through this artistic exercise, I pay tribute to this exceptional artist as an obsessive reminder of our emotional fragility. Many of us hide it out of shame; many refuse to seek comfort within ourselves or from others. Dolores managed to keep rowing through life for a while thanks to her songs, until her “boat” finally sank in a bathtub in a hotel room.

Over these past months, you have had the chance to watch me at work, to see how I think, and to witness the formation of a coherent, moving, and meaningful artistic project.

Many celebrated artists today choose isolation, a kind of artistic indulgence that I don’t necessarily agree with, although I respect it. I cannot isolate myself from society; curiosity is a flaw I have no intention of giving up.

Let’s dive straight into Dolores’ world together, and I guarantee that by the time you reach the end of these 21 canvases, you will feel everything I felt while creating this series.

1.Empty

The first canvas in the series is titled Empty and refers to the trauma of sexual abuse. Dolores was the victim of such abuse between the ages of eight and twelve at the hands of a close family friend. In this painting, pain takes the form of colored shards that transform the body into a strange stained-glass window, while inside the body a child remains trapped, as if it can never escape. That’s how many of us are.

2.Linger

The second canvas is titled Linger, after the song that made The Cranberries famous. It tells the beautiful and heartbreaking story of those who become trapped within themselves, or somewhere in the landscape of their own lives, no longer able to move forward or find happiness. They remain captive to the strings they have tied around themselves—strings woven from excuses and regrets.

3.Shattered

…is the third of the 21 canvases in The Daffodil Lament series, which I dedicate to Dolores O’Riordan, the late lead singer of the legendary band The Cranberries. As I said at the beginning of this journey, each canvas bears the title of one of her songs, while also reflecting her psychological struggles, traumas, and the emotional suffering that marked her life so profoundly.

My canvas is deeply unsettling because it also mirrors the visual language of major depression—an inner void, like a vast hole at the core of the self. At the same time, it speaks of the immense sacrifice true artists make for the world. Here, that sacrifice is embodied by a pan flute fashioned from the ribs of the figure in the painting.

That was Dolores at one point as well—an acoustic shell for her own pain, a resonating chamber crying out through music for the redemptive silence of death.

4.Zombie

The fourth canvas in The Daffodil Lament series is titled Zombie, the most famous song by The Cranberries, widely regarded as a masterpiece of alternative rock. The song was written by Dolores O’Riordan herself after the tragic bombing that claimed the lives of two young Irish children.

It is a powerful canvas in which I draw heavily on the famous line “in your head” from the chorus, transforming it into the concept of an infrastructure of pain, where everything unfolds inside a head that has become a cage. It is a head that no longer thinks, because demons, ideologies, memories, traumas, and hatred have taken complete control, consuming the body from within.

In my canvas, the theme of senseless violence is ironically embodied by the slingshot—the toy of childhood, now transformed into a deadly weapon, directed by everything that goes wrong inside our minds. The slingshot, once a symbol of innocence, becomes the outward projection of the inner conflict that turns us into zombies from within, long before the world can see it.

5.And the daffodils look lovely today. (The Dolores Portrait)

I kept wondering what kind of portrait I could create of Dolores O’Riordan, the voice of The Cranberries—at times silky, at times as piercing as the cry of a hungry baby.

How could I imagine her in a way that would honor her memory without slipping into sentimentality? My art about her had to be memorable as well.

“And the daffodils look lovely today” (The Dolores Portrait) este pânza-ancoră a seriei, un portret esențializat proj care mi-am zis sǎ refuz trăsăturile fizice ale unui tribut, mi-am dorit sǎ redau spiritul ei pur.

Ineditul conceptual al lucrării rezidă în transformarea stativului unui microfon — unealta muncii sale de o viață — într-o narcisă vibrantă.

Dolores was a daffodil.

The microphone stand no longer supports the voice—it becomes Dolores herself, blooming alone on a funerary stage of silence.

The daffodil is spring’s ill-fated flower, the fragile rival of the tulip—a bloom of hypnotic beauty, yet destined to fade quickly.

It does not survive time; it burns brightly and briefly.

That is the ultimate metaphor for Dolores O’Riordan: she composed and sang by burning herself from within.

It is the painful truth behind the legend—Dolores was a voice far too great for such a small body.

Like the daffodil that bends beneath its own weight, she carried the burden of a vocal genius that slowly consumed her mind, leaving behind, on the world’s darkened stage, only the memory of yellow petals that refuse to wither in the minds of those who truly understood her.

6.No need to argue

The sixth canvas, No Need to Argue, is an image of resignation in the face of emotional paralysis, when a love that is lost beyond recovery becomes a permanent bruise, and memories—or the endless “what ifs”—become the wheels of a wheelchair that leaves you mentally immobilized.

My connection to this song is even more personal. I was fifteen when The Cranberries released their most haunting album, and because I was in love with someone I could never truly have, at the age of first love, I experienced Dolores’ lyrics differently. I understood her idea of the pain carried by a heart that still longs to love, even after it has made mistakes.

The central figure, seated in a wheelchair whose wheels are haunted by her own face, also speaks to Dolores’ growing inability to keep fighting after she was diagnosed with bipolar disorder.

In the hand of the bewildered figure, a yo-yo traces the agonizing path of bipolar disorder: up and down, hope and collapse, all beneath the vacant gaze of a face that has surrendered its identity to pain. It is the moment when Dolores, exhausted by the “war inside her head,” accepts that sometimes we are carried through life by the fragments of our own broken selves, becoming trapped in the wheelchair of loneliness—for who wants to love a mad person?

7.“Will You Remember?” (The Funeral Feast of the Abandoned Bride)

The seventh canvas is the funeral pyre upon which the last fragment of Dolores’ love burns away. She is not merely an abandoned bride—she is a bride physically disintegrating before our eyes, just as in the song, which begins cheerfully with the waltz of a barrel organ announcing the champagne of celebration, only to end on the very same melody, transformed into the requiem of love.

The stained-glass wedding dress falling apart is not the central element of this disaster. If in Empty the stained glass was the prison of childhood, here it has become the very substance from which the woman—Dolores herself—is made. But the glass no longer holds together; it shatters, flowing from her like solid tears, leaving behind a void that no wedding dress can conceal.

The planned future lies at her feet, collapsed into thousands of razor-sharp shards.

In place of the face she begs her lover to remember stands a blind Cyclopean eye—a vast, unblinking lens of disappointment.

It is the eye that never blinks—the curse of mutilated love.

From behind this ghostly bride erupt octopus arms, the black tentacles of a parasitic memory. They do not embrace her; they claim her. They are the arms of fame tightening around her, suffocating her—the very “limousines” that came not to take her to her wedding, but to carry her toward oblivion.

Like every abandoned bride who refuses to accept her fate, my black bride clutches a funeral cake in mute desperation, crowned by a single candle shaped like a cross, illuminating the funeral feast of absence.

Now, it is no longer the limousine that should arrive, but the hearse, to carry the bride forever into the depths.

8.Ridiculous Thoughts

Ridiculous Thoughts is the eighth canvas in the series dedicated to the personification of mental illness and to Dolores O’Riordan, the lead singer of The Cranberries, who passed away at the age of 46.

It captures one of the most difficult moments in an artist’s life, when the pressure of the public and the media demands that you offer yourself completely to the world—both body and soul—accepting to be sliced open and dissected, mocked and questioned from every possible angle.

The song bearing this title was, at the time, Dolores’ protest against the British press intruding into her private life. But the lyrics reveal that something far deeper was unfolding beneath the surface: a twister—a tornado of cold thoughts beginning to form, laying the groundwork for paranoia.

The world wanted all of her. The tragedy is that Dolores gave herself to that cynical world completely—with her body, her mind, and, in the end, even her life.

Paranoia is an exhausting illness, unlike any other. It keeps the mind permanently wired with absurd thoughts that terrify you every second until you begin to disintegrate—inner mirrors feeding on you until you no longer wish to remain human.

There is no escape, because the only door to salvation lies behind your own eyelids, and by then, all that remains is darkness.

9. I Will Always

I Will Always is the ninth painting in the series dedicated to the emotional earthquakes within ourselves and within Dolores O’Riordan, the lead singer of The Cranberries, whose unique, paradoxical voice I honor through this artistic tribute.

This song is extraordinary because, although it lasts less than three minutes, it draws you into a haunting trance—a lullaby of death about the self that once existed and the self it eventually became.

This painting is also a self-portrait of mine suspended between two moments in time. But it could just as easily be your portrait. It is certainly Dolores’ as well.

Especially the older Dolores, whom I have dressed in the uniform of childhood—a white shirt with two stripes, like the pages of a first-grade notebook, still stained by the marks of life.

Here, Dolores is a Cyclopean skull, the burned self that never truly left this world, that still longs to play with the one-eyed stuffed tiger—a creature that sees everything and forgets nothing.

A strange mirror, framed by a glittering pink cross, reflects the image of Dolores as a child. It is the former self, the self that existed before everything happened, the one with whom the burned Dolores speaks: “I Will Always Be with You.” We do not know which self spoke those words first, or which one kept the promise.

My painting is not about death. It is about the fact that we are never just one person across a lifetime—that we are an uncanny conversation between who we are now and who we were yesterday. Our memories hold one another’s hands the way former lovers do across the table in a cheap bar, looking at each other in silence, when there is nothing left to say, yet neither one wants to be the first to leave.

10.When you’re gone

This beautiful song was originally written by the late Cranberries singer Dolores O’Riordan as a way of coping with the death of her grandfather. Later, however, she revealed that its lyrics and emotional meaning had taken on new dimensions over the years—expressing the longing she felt for her father, as well as the homesickness for her family during the band’s long tours.

We keep telling ourselves to live in the moment, but we hardly know how to cherish it.

Instead of legalizing marijuana, perhaps we should legalize nostalgia.

I love missing people, times, and moments, even when the memories hurt.

In my painting, the tenth in The Daffodil Lament series, I have imagined for you what longing for someone who has left this world looks like.

I don’t need to offer any further explanation for this painting.

If you have ever felt that longing—for your mother, for a lost love, or for happiness that will never return—then words no longer matter.

11.Sunday

I have fought my own difficult battles with the darkness of the soul that we now more commonly call major depression. Back then, I felt as though I was collapsing upward.

We mistakenly believe that collapse is always downward. True collapse happens when you become detached from yourself and can no longer tell which way the world is meant to be—which direction is the sky, and which is the earth.

And then you drift upside down through an empty cathedral, on a Sunday when God forgot to come to the service.

This painting is the eleventh canvas in The Daffodil Lament, and it is not about suicide.

When life became unbearable—and I am not exaggerating—I would spend my afternoons hiding inside a church, searching for peace or simply looking upward. I kept searching until I found myself again.

Dolores never found the strength to do the same.

12.Just My Imagination

Dolores O’Riordan, the late lead singer of The Cranberries, said she wrote this song while thinking about the happy days—the time when she could stay in bed until Sunday afternoon, daydreaming, with no children pulling her out from under the covers, no fame, and no emotional pain. We are much the same. Only later, when life burdens us with responsibilities, depression, and unfulfilled dreams, do we truly understand what we once had.

Paradoxically, those freer days eventually return, but by then we are old, and we no longer know what to do with them.

This song is a circle—the circle of our lives.

That is what I painted: a creature trapped within its own endless rotation. The red devil, stripped down to its ribs and sinews, plays a guitar fashioned from a goat’s skull—an instrument of pleasure and a tool of death, as in every life where joy and the price we pay for it appear on the same bill.

Behind it, the sails of an old Irish windmill turn without end, grinding us down, just as life does.

The reddened devil has no horns, only yellow daffodil petals—the signature of the entire series, the signature of Dolores, and at the same time the mask of someone who bloomed too early and left just as she was about to discover the strength of the sun.

The lyrics I painted onto the canvas—“you’ve got me wrapped around your finger,” “I gave all I could but you left me sore”—are not from this song, but from others, because pain does not stay neatly separated. That is how memory works: it piles wounds from different years onto the neck of the soul and deceives us into believing we are a single story, one coherent narrative.

But we are nothing more than a collection of beautiful lies.

13.Salvation

Salvation is one of The Cranberries’ most deceptive songs. On the surface, it seems to be about addiction and salvation, with Dolores urging young people to stay away from heroin. But to me, this song has always meant something else, something much deeper: it is more about the desperate struggle to keep from losing yourself.

My thirteenth canvas in The Daffodil Lament series is not about drugs. It is about the fragility of the human being when life offers too many truths, too many promises, and too many paths toward a false salvation. The central figure in my painting is blinded not by darkness, but by an excess of directions.

The ribbons wrapped around the figure’s head are thoughts, doctrines, obsessions, rules, beliefs, and temptations.

Each one seems precious, each one shines like a crown, yet together they prevent the figure from seeing clearly.

The streams of pills and pearls are all our quests: love, faith, power, success, art, glory, or simply the need to be accepted. They all promise the same thing—false salvation.

The connection to Dolores O’Riordan runs deep. Her entire life was a struggle between light and shadow, between faith and pain, between the need to be loved and the need to hide. There was always a sense in her voice that somewhere beyond the noise of the world and the demons within, some form of redemption existed.

Sadly, her salvation came in a hotel room bathtub. Beneath the water, she locked away her final breath so that, at last set free, she could breathe in the stardust.

14.Icicle Melts

Icicle Melts is the fourteenth canvas in the series dedicated to Dolores O’Riordan, the lead singer of The Cranberries. In this song, Dolores expresses her anger over the death of a child killed in Liverpool. But to me, the song reveals another aspect of her psychological world: an extraordinary sensitivity to the suffering of society, and the way certain souls are simply incapable of keeping the world at a distance. They absorb everything—every injustice, every act of cruelty, every disappointment—until each one becomes an intimate wound, as though it had been inflicted upon their own body.

The figure in the painting screams in frustration, and those screams transform into colorful origami birds—fragments of thoughts, ideals, hopes, and fears that no longer fit inside a human mind. They are every lost cause, every tragedy in the world, every moral battle that some people carry until they destroy themselves. There is no longer any boundary between the self and society. The pain of others becomes your own.

At first, it feels like a form of nobility. Then it becomes a prison. You feel compelled to save everything, to fix everything, to answer for everything that is broken around you. And when the world refuses to change, you begin to melt along with it, like an icicle.

This is where my connection to Dolores lies. Behind the voice that filled stadiums was a human being who felt everything. Far too deeply.

My painting is not about madness. It is about the price an artist pays for being deeply sensitive.

Artists may appear strong to those around them, but inside they melt away slowly, trying to change the world.

But the world does not change. It remains the same—unpredictable and full of chaos. And in chaos, the only certainty is that the icicles are the first to disappear.

15.Pretty

Pretty, the fifteenth canvas in The Daffodil Lament series, returns to the underlying theme of the psychological struggles of a gifted artist, and Dolores O’Riordan carried more than her share of them.

Dolores was not the only one who suffered from a fragmented sense of self. Many of us do, without even realizing it.

At least I do.

I admit that I allow people to consume me.

That is the fate of dreamers—we carve ourselves into pieces with our own hands.

A piece for my family. A piece for those who love me. A piece for those who admire me. A piece for those who judge me. A piece for those who need me.

The faces suspended throughout my painting are not different versions of the self, but emotional debts I have accumulated in order to be accepted. The child who wanted to be liked. The adult who wanted to prove himself. The artist who wanted to be understood. The man who forgot how to sing.

The threads that bind us to ourselves are the very threads we have woven. That is why they are so difficult to cut—because every strand we sever wounds us.

We are the ones who spun the spider’s web in which we have permanently trapped ourselves.

16.Ordinary Day

„Ordinary Day, the sixteenth canvas in The Daffodil Lament series, is the joker of the collection—the only painting set against a white background, standing in complete dissonance with the other twenty dark canvases.

It is a painting about people who are incapable of living on the surface of life.